Evghenia stavrofora în istoria Polovragilor

Monahii, oriunde s‑ar afla, merg într‑o lungă călătorie în căutarea lui Dumnezeu. Tot ceea ce fac: rugăciuni, nevoinţe, cereri, daruri şi jertfe ale mâinilor, le înalţă Domnului, ştiind că nu au aici cetate stătătoare, ci o caută pe aceea care va să vină (Evrei 13, 14). Negrăite sunt bucuriile monahilor care pregustă în lumea aceasta, pe care o transformă în tindă a raiului, netrecătoarele bunătăţi pregătite celor ce‑L caută pe Domnul, singurul şi adevăratul cunoscător al inimilor noastre.

Mănăstirea Polovragi ascunde între ziduri istorie şi rugăciuni păstrate într‑un sipet preţios în Ceruri, multe bogăţii şi nepreţuite îndemnuri. Generaţiile de acum trebuie să privească la cei dinainte, pentru a învăţa din înţelepciunea şi dăruirea lor.

Aşezată la poalele munţilor Parângului şi Căpăţânii, despărţiţi de râul Olteţ, buclucaş şi repezit, înconjurată de păduri de castan, fag, carpen şi, la înălţimi, de coni­fere, mănăstirea este păstrătoarea unor comori spirituale şi frumuseţi netrecătoare care vin de departe, din adânc de istorie.

Deşi am ajuns la Mănăstirea Polovragi în timpul studiilor de la Seminarul Teologic, cu vreo 30 de ani în urmă, am sentimentul că am descoperit‑o prea târziu. De atunci, un dor neostoit mă îndeamnă să‑i trec pragul pentru întâlnirea cu Domnul, care se întâmplă firesc în orice sfânt locaş unde‑Și are El sălaş, dar mai ales în locurile unde istoria şi frumuseţea se îmbină armonios.

Chiar dacă nu cunoști prea multe date istorice despre acest loc, observi, aproape fără să‑ţi dai seama, similitudinile cu muntele Atonului. Simplitatea zidirilor, frumuseţea picturii, pădurile de castan şi strălucirea soarelui peste „chivotul” cu pictură brâncovenească în care îngenunchează monahiile, iată doar câteva argumente. Nu sunt foarte multe locurile care au asemenea frumuseţi!

Într‑o zi de mult aşteptată, cu străluciri coborâte din înalturi anghelice, printre pomi cu roade bogate şi fânul de curând cosit am păşit din nou pe lespezile brâncovene, încărcate de istorie, ale bătrânei chinovii, pe urme de sihaştri şi voievozi, întâlnindu‑ne, pe cât am putut noi, cu sfinţenia şi tainele acestui loc. Precum la Athos, unde fost‑a cândva cetate idolatră, ale cărei coloane s‑au risipit în ziua când Fecioara binecuvântată, îmbrăcată în lumină, a păşit pe potecile muntelui, la Polovragi a fost, după cum spun istoricii, o veche aşezare geto‑dacică, iar Zamolxis ar fi locuit chiar în peştera din proximitatea mănăstirii. Ca în alte părţi, cei vechi pregăteau Altar Dumnezeului celui necunoscut. Aşa s‑a întâmplat de demult şi la Atena, unde Pavel, în Areopag, a descoperit un altar nou. Altarele vechi, păgâne, prefigurau altarele Dumnezeului Celui adevărat!

La Polovragi, istoria ne arată că fericiţii ctitori au fost smeriţi, dar au avut simţul frumosului, împodobind biserica călugărilor într‑o bună‑cuviinţă şi totodată strălucire rar întâlnite.

Un chip luminos din obștea acestei mănăstiri la care tinerele monahii vor privi cu drag și cu permanentă recunoștință este și stavrofora Evghenia Vaida.

S‑a născut la 6 ianuarie 1932, într‑o familie de țărani gospodari, în satul Leurda, lângă Dej, unde a urmat școala generală. La vârsta de 13 ani a rămas orfană de tată care, după ce s‑a îmbolnăvit în timpul războiului, s‑a întors acasă cu o gravă afecțiune la stomac, iar după o grea suferință s‑a mutat la Domnul.

În anul 1950 a urmat drumul monahismului, intrând în obștea Mănăstirii Petriș, iar mai târziu, în 1960, în urma Decretului 410, a fost obligată să părăsească mănăstirea și s‑a încadrat în câmpul muncii. A lucrat timp de nouă ani în industria de prelucrare a lemnului din orașul Toplița, împreună cu alte călugărițe. În primăvara anului 1969 a fost primită în obștea Mănăstirii Polovragi.

La 4 februarie 1992 a fost numită stareță, îndrumând cu înțelepciune obștea monahală formată din peste 30 de viețuitoare. Soborul acestei chinovii s‑a nevoit, zi cu zi, pentru a ajuta pelerinii care sosesc în acest loc și a trudit, de asemenea, și la renovarea frumosului monument, așa cum au avut grijă de el și înaintașii.

Stareța Evghenia Vaida a stăruit pe lângă vrednicul de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu pentru pregătirea personalului monahal, oferind multor călu­gărițe posibilitatea de a urma studii teologice, liceale și universitare.

Printre realizările deosebite ale stareței stavrofore Evghenia Vaida amintim restaurarea integrală a bisericii mari a mănăstirii (pictura, catapeteasma, mobilierul, pardoseala, obiecte de cult, veșminte etc.), care a devenit astfel un monument eclesial mănăstiresc de o rară frumusețe și distincție. A fost, de asemenea, restaurată biserica Bolniței, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, și s‑a construit în apropiere un Altar de vară.

Tot în vremea stăreției stavroforei Evghenia Vaida, în mănăstire s‑au construit două case monahale cu multe chilii, trapeză, ateliere, camere pentru oaspeți. S‑au făcut lucrări importante în gospodăria mănăstirii, s‑a reamenajat curtea interioară cu alei noi din beton armat și piatră de Săpânța, s‑a împrejmuit mănăstirea în exterior cu zid de piatră și multe altele. Biserica mare și bisericuța bolniței sunt la fel de strălucitoare ca la întâia lor sfințire, iar Mănăstirea Polovragi este o casă primitoare de străini, un loc al liniștii, rugăciunii și ascultării. Este o mănăstire aproape de Cer.

Astfel, prin străduința celor de aici, la Polovragi, sufletul pelerinului se cuminecă din frumuseţile Creaţiei lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi pe toate le plineşte (Canonul Sfântului Andrei Criteanul).

Polovragiul face parte dintr‑o „lume nepământeană”. Pitorescul munţilor, calea deschisă în piatră de pârâul Olteţului ce curge vijelios, verdele copacilor şi albăstrimea de cer se contopesc cu zidirile monahilor de odinioară, cu măiestria icoanelor şi frescelor brâncoveneşti şi cu murmurul rugăciunilor din inimi, aflate pe buzele monahilor care au experiat în viața lor comuniunea cea folositoare cu Mântuitorul lumii.

Şirurile de monahi şi monahii (din ultimii 45 de ani) s‑au perindat în aceşti 500 şi mai bine de ani în ritmul rugăciunii şi al pocăinţei neîncetate, achimite.

Ei au numărat ceasurile şi anii în boabe de metanii, se trezeau şi se culcau în sunetul clopotului, iar cele şapte Laude zilnice şi Liturghia au dat sens vieţii lor. Monahii isihaşti şi călugăriţele cele râvnitoare au urcat Polovragiul mai aproape de Cer.

În ultima jumătate de veac, Mănăstirea Polovragi s‑a aflat în grija specială a Mitropoliţilor Olteniei Firmilian Marin, Teoctist Arăpaşu, Nestor Vornicescu, Teofan Savu şi Irineu Popa. An de an s‑au făcut renovări, restaurări, zidiri noi. Patriarhi şi ierarhi din diferite locuri ale lumii, monahi, preoţi, oameni de seamă şi pelerini obişnuiţi au venit în acest loc pentru a se întâlni cu simplitatea şi frumuseţea, de multe ori pierdute în lumea noastră.

Acestor nume li se adaugă multe altele: ctitori, ierarhi, egumeni, monahi şi călugăriţe, pelerini, miluitori şi binefăcători. Ar fi mulţi de amintit, nădăjduim că nu sunt uitați a fi pomeniți întru Împărăția Împăratului Celui fără de moarte.