Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Examenul veşniciei

Examenul veşniciei

Un articol de: Mihai Gojgar - 28 Feb 2011

De fiecare dată când auzim cuvântul "judecată", un fior de teamă ne încearcă simţirea, ca şi cum ne-am transpune instantaneu în mijlocul unui vast proces care ne acuză. Oare de ce, totuşi, în Duminica Lăsatului sec de carne din calendarele ortodoxe aflăm că acest popas din anul liturgic se mai numeşte şi Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi? Nu este acesta un soi de pleonasm? Nu, şi vom explica de ce.

Judecata de la sfârşitul lumii este una aşteptată, într-un mod paradoxal, previzibilă. Aşteptată, deoarece ea este parte a mărturisirii noastre de credinţă: "Aştept învierea morţilor", bine-ştiind faptul că învierea morţilor este strâns legată de această judecată universală la care este chemată omenirea. O "citaţie" pe care nu o putem evita, aşa cum nici deznodământul nostru personal nu îl putem eluda. De ce Sfinţii Părinţi, inspiraţi de Duhul Sfânt, au introdus în alcătuirea Crezului nostru această formulă care frământă conştiinţele noastre? De ce trebuie să spunem că "aşteptăm", cu aspect de dorinţă, "învierea morţilor"? Realitatea crudă este că oamenii se tem de moarte, de sfârşit, de judecată. Cum de suntem îndemnaţi să exprimăm o confesiune pe care nu o înţelegem şi... nu prea o dorim împlinită curând?

Poate că toate acestea se întâmplă deoarece, sărăciţi spiritual, nu mai acceptăm primatul sufletului asupra trupului şi, afundaţi în haosul adânc al preocupărilor noastre de soi individualist, prelungirea la maximum şi confortul vieţii au devenit ţinta existenţei noastre. Dacă existenţă se poate numi înşirarea unor ani fără Dumnezeu. În aceste condiţii, sfinţii care îşi doreau un sfârşit liniştit, în pace, fără să aibă vreo strângere de inimă în privinţa eventualei sale proximităţi, ne par de neînţeles. Aşadar, esenţa problemei stă în faptul că noi ne temem de moarte şi, implicit, de judecată. Dar de ce trebuie să ne fie teamă de un examen la care ştim întrebările dinainte? "Ai hrănit pe cei flămânzi? Ai stins suferinţa celui însetat? Ai fost amabil cu cei străini? Ai dăruit haine celui care era ponosit? Ai mângâiat mâna celui bolnav? Ai alinat disperarea celui ce-şi pierduse libertatea?" Păi, la câte examene serioase ai şansa de a cunoaşte dinainte solicitarea profesorului? Iar acesta este cel mai important dintre examenele noastre, pentru că verdictul, "calificativul", ne sorteşte pentru veşnicie fericirea sau abisul singurătăţii chinuitoare.

Normal ar fi ca de acest test al eternităţii să nu ne temem, deoarece ar trebui să putem face o autoevaluare, nu? Fiecare ştie în ce măsură a făcut toate acele fapte de milostenie care constituie grila de examinare. Problema este că ne scapă din vedere mulţimea situaţiilor în care binele era una dintre opţiuni, iar noi, din nepăsare, neştiinţă sau uitare, nu l-am împlinit. Examenul se complică. Nu este doar aritmetică, este mai degrabă o apreciere a felului în care studentul şi-a împlinit vocaţia dăruită din început, a modului în care şi-a folosit darurile primite. Acesta este motivul pentru care deznodământul examenului este un mister. Şi, logic, în discuţie fiind fericirea sau nefericirea ulterioare, frica ce ne cuprinde cu ocazia acestui eveniment cosmic.

Ar putea fi şi vreun avocat al apărării care să conteste exigenţa judecăţii, deoarece este, efectiv, foarte greu, prea greu, să fii om şi să faci binele mereu. Va primi un răspuns ferm, care exclude varianta vreunei riposte. Judecătorul este Mântuitorul Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel care mai înainte a simţit foamea în pustiul Qarantaniei, a însetat pe Cruce, a fost respins de ai Săi, ale Cărui mâini au fost legate, Care a stat gol în faţa maicii Sale în agonie pe Golgota şi a înroşit sfântul lemn cu Preacuratul Său Sânge. Aşa că nu degeaba Hristos este Dreptul-Judecător, pentru că El a gustat mai înainte din toate suferinţele omeneşti posibile şi cunoaşte amărăciunea lor. Şi de aceea ne-a pus în faţă un drum prin care putem ajunge la El doar prin oamenii ce ne ies în cale. Să dea Dumnezeu ca la capăt să auzim: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii".