Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Exerciţii de contemplaţie: Poezie, teologie şi responsabilitate

Exerciţii de contemplaţie: Poezie, teologie şi responsabilitate

Un articol de: Carmelia Leonte - 16 Iun, 2007

Sunt deosebit de semnificative şi demne de studiat afinităţile dintre poezie şi teologie, afinităţi care explică valoarea poeziei şi ajută la înţelegerea gândirii teologice. Poetica teologică a fost agreată de preoţi, căci ea permitea să se atribuie poeziei, dintre toate artele, locul suprem. În Spania a fost mereu la loc de frunte. Subiectul predilect era Hristos, considerat de majoritatea poeţilor singurul potrivit pentru poezie. Poeţii care cântă alte teme îşi distrug arta. Poezia era văzută ca fiind sădită în inimile oamenilor pentru a-i înălţa spre cer. Poezia este „comunicarea suflului divin“ (Remy de Gourmont, „Le Latin Mystique“). Duhul Domnului nu a dat profeţilor numai viziunea celor nevăzute, ci şi forma metrică, pentru ca ei să vorbească „într-un chip mai înalt“ decât restul oamenilor. Chiar dacă la început timidă, începând cu secolul al XI-lea, conştiinţa de sine a poetului devine o caracteristică a epocii. O dovedeşte şi concepţia despre poezie ca „eternizare“, în sensul că ea conferă celui evocat o celebritate fără sfârşit. Umanismul secolului al XII-lea se bucură de privilegiile pe care le oferă lumea şi cartea. Bogăţia vieţii se reflectă în comorile şi sursele tradiţiei literare, în asimilarea, dezvoltarea şi metamorfozarea ei. S-a observat un lucru important: consacrarea supremă a cărţii este datorată creştinismului - religia Cărţii sfinte. Hristos este unicul iniţiator de religie pe care arta picturală l-a înfăţişat cu un sul de carte în mână. Cu timpul, metaforismul cărţii capătă semnificaţii din ce în ce mai adânci. Biserica martirilor este urmată de cea a monahilor. Monahismul, care a prins rădăcini în Occident după anul 350 şi a fost format de Sf. Benedict, conturează tranziţia de la antichitatea creştină la Evul Mediu creştin. Unul dintre obiectivele principale ale acestuia era păstrarea tradiţiei. Era vorba despre adevărurile credinţei, ale istorii creştine, dar şi cunoştinţele profane şi sacre. Evul Mediu creştin devine, mai ales după secolul al VIII-lea, unicul purtător al scrisului şi al cărţii. Nu ne mirăm de această evoluţie, având în vedere că toată religia creştină se bazează pe credinţa în Cuvântul întrupat, ceea ce creează o stare de încredere în cuvinte, în puterea lor. Ştim bine, creştinismul a dat la iveală scrieri sacre, documente ale credinţei, bogate în metafore şi simboluri. Psalmistul îşi începe un cântec de sărbătoare astfel: „Fie dar limba mea pană de scriitor ce scrie cu iscusinţă“ (Psalmul 44). Vechiul Testament cunoaşte Cartea vieţii scrisă de Dumnezeu. Profetul primeşte poruncă: „Scrie acestea în carte, spre pomenire“ (Exodul, 17, 14), sau: „Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti“ (Is., 8,1.) Iov doreşte să îşi dovedească pe veci nevinovăţia şi să se salveze de la eşecul total prin scris: „O, de-ar scrie cineva cuvintele mele!... Cu condei de fier şi cu plumb, pe veci să fie săpate în stâncă.“ (Iov, 19,23). Păcatul lui Iuda este şi el scris „…cu daltă de fier, cu răzuş de diamant este săpat pe lespedea inimii lor…“ (Ier., 17,1). Ioan Îl arată pe Iisus scriind cu degetul în nisip. Pavel compară comunitatea credincioşilor cu o scrisoare: „Sunteţi epistola lui Hristos…scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii.“ (2, Cor., 3,3). (De altfel, compararea inimii cu o carte va fi preluată de poezia creştină timpurie.) Şi, categoric, cărţile sunt acelea care hotărăsc soarta omului după moarte (Apoc., 20, 12 urm.). Concluzionăm că rolul cărţii şi implicit al scrierii este uriaş. Astfel, putem înţelege de ce sfinţii din diverse timpuri şi spaţii au fost preocupaţi să scrie. De pildă, nici mistica cristologică a Sf. Francisc din Assisi nu se fereşte de scris, ci, dimpotrivă, vede o strânsă legătură între faptul de a scrie, cartea scrisă şi sfinţenie. Tommaso da Celano povesteşte că sfântul ridica de jos orice bucăţică de pergament scris, chiar dacă provenea de la scrieri păgâne. Întrebat de un ucenic al său de ce face asta, Francisc ar fi răspuns: „Fiule, sunt litere din care se compune preaslăvitul nume al lui Dumnezeu.“

Înţelegem acum că responsabilitatea pe care o avem faţă de cele scrise este uriaşă. Nu vom scăpa de ea în veac.