Exerciţii de contemplaţie: Unde a dispărut ruşinea?

Gândindu-mă la acest subiect dificil - pentru că aş vrea să vorbesc despre el evitând accentele moralizatoare - , mi-a venit în ajutor opera unui colos al prozei universale: F.M. Dostoievski. Mulţi spun că ar fi cel mai mare prozator al tuturor timpurilor. Dar a face un clasament rigid într-un domeniu atât de… flexibil este cel puţin riscant, dacă nu chiar o eroare. Rămâne sigur că un geniu de talia lui Dostoievski nu se naşte uşor în lume. E nevoie de acumulări succesive, de pregătire, de suferinţă. Ca orice geniu, şi acesta a avut nefericirea să fie disecat, traumatizat de priviri indiscrete. Mulţi au văzut în trăirile paroxistice ale personajelor dostoievskiene un efect al bolii autorului. Epilepsia, care l-a chinuit mult pe scriitor, provocându-i crize tot mai dese şi tot mai violente, ar fi, după mulţi „specialişti“ (cu ghilimele sau fără) explicaţia geniului său în a sonda tenebrele şi zorii de lumină de după. Nimic mai fals, după opinia altora. Noi, românii, suntem de acord cu aceştia din urmă, deoarece avem un geniu care a suferit de aceeaşi boală, în persoana lui Ion Creangă, şi câtă seninătate emană din opera lui!

De obicei, când ne gândim la Dostoievski, ne gândim la „Fraţii Karamazov“. Dar romancierul are atâtea alte opere reprezentative! „Idiotul“ ar fi, după părerea multor istorici literari, scrierea cu adevărat inegalabilă a geniului rus. Personajul principal este un model creştin emoţionant, prin candoare şi superioritate morală incoruptibile. Trebuie să observ, măcar în treacăt, valoarea de simbol a unor eroi dostoievskieni sau a unor situaţii descrise. Spovedania lui Marmeladov din „Crimă şi pedeapsă“, vânzarea Nastasiei Filipovna din „Idiotul“ sau otrăvirea câinelui din „Fraţii Karamazov“ sunt astfel de exemple. Ne oprim acum asupra unei nuvele: „Povestiri din subterană“. Aceasta datează din anii 1863-1864. Scriitorul avea 42 de ani şi se afla într-un moment de grea cumpănă. Forfecat de contemporani, din gloria lui nu mai rămăsese decât o ruină. Fusese acuzat de plagiat, între 1847 şi 1850, ocazie pe care abia o aşteptase inteligenţa rusă, ca să se desolidarizeze de o personalitate mult prea proeminentă pentru a fi suportată uşor. Nu întâmplător poeţii compară viaţa omului cu o mare agitată, ale cărei valuri te poartă când în înălţimi, când în adâncuri! După celebritate, creatorul a cunoscut imediat critica muşcătoare şi abandonul. Începând cu 1848, căzut total în dizgraţie, a fost arestat pentru opinii reacţionare, pro-occidentale, condamnat la moarte, i s-a comutat în ultimul moment pedeapsa capitală în muncă silnică, a făcut patru ani de arest, după care a fost trimis cu un batalion disciplinar în Siberia (episoade pe care le-a descris în „Amintiri din casa morţilor“). Grea viaţă, nu-i aşa? La toate acestea trebuie să mai adăugăm boala, sărăcia, nesiguranţa, ura celor din jur. Apariţia „Povestirilor din subterană“ marchează, aşadar, un moment esenţial de luptă a autorului cu sine, cu tentaţia de a renunţa. Patru luni mai târziu, titanul prozei universale începe să lucreze la „Crimă şi pedeapsă“, unde principiile creştine reuşesc din nou să învingă răul şi violenţa. Raskolnikov, cel care a greşit fundamental, adoptă soluţia mântuitoare a ispăşirii prin suferinţă.

Ce sentiment credeţi că îl preocupă pe Dostoievski în momentul revenirii la scris, la vocaţia lui de căpătâi? Sentimentul ruşinii. Personajul principal al „Povestirilor din subterană“ îşi mărturiseşte „satisfacţia“, bucuria dată de sentimentul ruşinii. Această emoţie, negativă pe moment, este răspunsul conştiinţei la o greşeală, la un păcat şi e legată de culpabilitate. Sentimentul ruşinii apare o dată cu devierea de la normele general acceptate. Un psihiatru francez a definit-o drept „sentimentul de a nu putea exista în ochii altuia“. Ruşinea e neapărat legată de noţiunea de interzis. Originea ruşinii este confruntarea dintre propria persoană şi idealul ales. Cuvântul francez „vergogne“, „verguenza“ în spaniolă, ne trimit cu gândul la rădăcina latină „vereor“ – a respecta. Deci, ruşinea e neapărat legată de ceea ce numim „respect uman“.

Unde a dispărut ruşinea? S-a dizolvat în lipsa de respect, în lipsa de adevăr, în convingerea că nimic nu e interzis? Acum se exhibă în public cele mai intime aspecte ale persoanei umane, făcând din ea un bun consumabil, într-o societate de consum. Ne-ar trebui un nou Dostoievski, care să surprindă mecanismul ruşinii şi, mai ales, înţelesul ei, valoarea.