Exerciţii de gândire

Într-un articol publicat în ziarul german "Franfurter Allgemeine Zeitung", ziarista poloneză Marta Kijowska face o observaţie foarte interesantă în legătură cu filmul "Katyn" al regizorului Andrei Wajda. Este vorba de acea scenă de la începutul filmului, când soţia unui ofiţer polonez, după o călătorie periculoasă dincolo de linia frontului, îşi găseşte soţul într-un lagăr de prizonieri păzit superficial de soldaţii sovietici. Ignorând argumentele şi rugăminţile soţiei sale, acesta refuză să fugă din lagăr, cu toate că era uşor. Onoarea de ofiţer, motivează el, nu-i permite, pur şi simplu, să fugă. Ulterior va fi ucis la Katyn. Marta Kijowska subliniază că gestul personajului din filmul lui Wayda a stârnit reacţii diferite. Dacă publicul polonez a acceptat gestul ofiţerului, care a preferat să moară decât să fugă şi să trăiască cu un compromis pe care nu-l putea accepta, mai mulţi ziarişti străini au interpretat decizia luată ca un semn de prostie şi slăbiciune.

Niciodată nu este uşor de hotărât într-o situaţie-limită, unde doar ajutorul Domnului te poate conduce către decizia bună. Doar cu trecerea timpului, cu multe rugăciuni, se va vedea cât de bună a fost acea hotărâre luată odinioară şi cât de bine se poate trăi cu ea. Este neîndoielnic că teama şi deznădejdea sunt, în clipe grele, sfătuitori răi. Fiindcă salvarea aparentă, senzaţia înşelătoare de eliberare durează puţin, se şterge, aşa cum o linie trasă cu creta pe tablă dispare, se dizolvă, la prima apăsare cu buretele plin de apă. Umbra de libertate este înlocuită de sumbra senzaţie de vină, care se aşază pe suflet ca o pată groasă de vopsea căzută pe asfalt. Vor trece multe ploi şi zăpezi peste acea pată până când ea începe să se estompeze şi să nu mai fie stridentă. Tot atât timp îi trebuie şi sufletului să se liniştească, să nu mai fie chinuit de remuşcări, să întrezărească în clipa rugăciunii binecuvântarea uitării.

Din acest motiv, nu se poate nimeni grăbi să-l condamne pe acel ofiţer care a preferat jertfa în locul fugii fără fericire. În romanul "Lord Jim", scris de Joseph Conrad în 1900, se afirmă că cine fuge călcându-şi pe inimă şi onoare nu se poate considera cu adevărat salvat. Jim era ofiţer pe un vapor care ducea pelerini musulmani ce doreau să ajungă la Mecca. Când s-a aflat că nava era în pericol să se scufunde, Jim, împreună cu ceilalţi membri ai echipajului, a fugit de pe vapor cu o barcă, lăsându-i pe pasageri în voia sorţii. Dar "Patna" nu s-a scufundat şi toţi cei de pe vapor au putut fi salvaţi. Lui Jim i se retrage diploma de ofiţer de marină. El eşuează în toate încercările de a-şi reface viaţa. De mai multe ori reuşeşte să găsească ceva de lucru, dar de fiecare se află cine este şi dat afară. Ca ultimă salvare, se duce pe o insulă îndepărtată. Aici reuşeşte să câştige respectul şi încrederea locuitorilor, devenind conducătorul lor. Când este făcut răspunzător de moartea fiului unui şef local, Jim se hotărăşte să nu mai fugă iarăşi. Chiar dacă i se oferă posibilitatea de a pleca şi chiar dacă în fond nu este vinovat de moartea băiatului, Jim înţelege că un nou compromis cu sine însuşi i-ar face viaţa imposibilă. S-ar fi pus la adăpost, ar fi plecat împreună cu femeia care-l iubea, dar ar fi fost considerat un laş şi dispreţuit fără măsură oriunde ar fi ajuns. De aceia rămâne şi este condamnat la moarte.

Nu cred că cineva poate fugi de fiecare dată când are de ales între a fi demn sau fricos, chiar dacă teama este omenească şi fiecare dintre noi învaţă să trăiască cu ea. Cum fiecăruia i se poate întâmpla să fie slab, nu trebuie să judecăm pe nimeni pentru decizia sa. Singur Dumnezeu ştie care este adevărul şi care dintre noi suntem puternici şi răbdători. "El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda" (1 Corinteni 10, 13). Aceste cuvinte sunt ca un curcubeu după zile de ploaie. Pentru că, încă o dată, avem certitudinea ajutorului divin, fără de care existenţa noastră pe acest pământ ar fi un şir neîntrerupt de decepţii greu de depăşit. Doar prin Dumnezeu reuşim, mereu şi mereu, să mergem mai departe.

Recunosc că în teorie este totdeauna mai uşor decât în practică. Chiar ştiind că Dumnezeu mă apară, nu mă pot opri să nu-mi fie frică. Semn că, dincolo de exerciţiile de gândire, sunt încă slab şi supus greşelii. Dacă eram în locul ofiţerului polonez, …aş fi fugit de acolo, ştiind deja după primul pas că am greşit. Aş fi sperat apoi, ca într-o zi, cândva, mila Lui Dumnezeu să se reverse asupra mea.