Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Falfabeţi

Falfabeţi

Un articol de: Monalisa Bobe - 13 Sep, 2010

Citim şi scriem, şi credem că în felul acesta le avem pe toate. Ne preumblăm umbrele prin file de cărţi şi nici nu ne mai dăm seama când ni le prelungim în spaţii virgine, lăbărţându-le în albul hârtiei care "suportă orice" şi transformând imaculatul în maculatură. Ni se pare că avem habar de lumea în care trăim şi că ne integrăm chiar unei ordini suprafireşti, prin eforturi ce nu se mai mulţumesc să fie trăite doar ca având o esenţă intelectuală, justificându-ne astfel pretenţia că programele personale de ameliorare cognitivă sunt veritabile drumuri duhovniceşti, şi neapărat urcuşuri, se-nţelege...

Nu ne putem imagina ce ne-am face fără cuvântul scris... Şi e o jumătate plină a paharului, aici: aşa intuim caracterul aproape sacru al limbii şi al tezaurului cultural ca realitate ce ni se impune de undeva de dincolo de noi.

Să facem un efort de descoperire-rememorare şi un exerciţiu de imaginaţie, ghidaţi de încă actualul Marshall Mc Luhan: "Galaxia Gutenberg" nu ni se dezvăluie tocmai ca rai pe pământ, ci ca aproape blestem al căderii. Al pierderii unei stări care pe drept cuvânt ar putea fi numită "paradiziacă". Starea nu dinainte de cuvânt, ci dinainte de scrierea tipărită (deci dinainte de otrava picurată în suflete de obsesia scrisului): aceea în care cuvântul oral, prin simbolurile vehiculate, instaurează o cultură a simultaneităţii, a sintezei. A prezenţei, a participării. Timpul tobelor vrăjite şi al incantaţiilor eficace lega oamenii într-un fel în care, astăzi, cuvântul fixat în scris - prin simbolurile-i ce rodesc cultura succesiunii, a analizei până la vertij, a detaşării - nu o mai poate face. Omul a învăţat întâi să simtă, poate simplist, dar nu întru totul eronat, universul ca întreg şi să se poarte conştient de ecoul fiecărui gest mărunt. În timp şi-a rafinat privirea, dar a pierdut priceperea de a asculta.

Şi aşa am ajuns să ne pretindem tobă de carte, dar să rămânem surzi şi orbi la bucuriile şi la tristeţile nu numai ale celor de lângă noi, ci, vai, chiar ale noastre. Suntem nişte indivizi care vor să fie luaţi drept cultivaţi, dar cât mai credem în forţa cuvintelor noastre şi cât respect mai avem pentru cuvântul celuilalt?

Ne-am născut între marginile unei culturi care - aşa, "minoră", cum e ea caracterizată - se plămădeşte şi prin raportare la creştinism. Ce importanţă are însă pentru noi relaţia între cuvinte şi Cuvânt? Nici o importanţă, atât timp cât rămânem în sfera speculaţiilor seci, a acrobaţiilor mentale şi a imaginaţiei luxuriante, dar bidimensionale.

Cuvântul scris ne poate fi izbăvire, dacă ne ridicăm sufletul în duhul acestuia. Aşa înţelegem de ce Iisus Hristos, cum remarca un medievist, e singurul Dumnezeu Care apare în iconografie însoţit de simbolistica textului scris, a cărţii sacre.

Ce poate fi cartea din icoanele la care facem referire?

Aici trebuie să renunţăm la ochelarii de cal ai alfabetizării primare şi să admitem că totul poate fi şi, probabil, se cere citit ca o carte sfântă. Şi că, până la urmă, creaţia toată e o Evanghelie. Omul din faţa noastră e o carte sfântă, fiindcă în el e harul lui Dumnezeu şi fiindcă ni se deschide cu speranţa de a-şi mai epuiza din întunericul interior şi de a dărui din lumină, după principiul "dăruind vei dobândi"... Cât timp nu reuşim să ne întrebăm "ce scrie" în fiecare privire, în fiecare mişcare, în fiecare cuvânt, în fiecare ţipăt sau în fiecare tăcere a celui de lângă noi, vom trăi cu convingerea greşită că suntem nişte postmoderni emancipaţi şi alfabetizaţi. În realitate, vom rămâne nişte falfabeţi, adică vom purta în noi o combinaţie de fală (deşartă), falsă alfabetizare şi beţie a cuvintelor...