Familia şi frenezia libertinajului

Imediat după anul 2000, am avut ocazia să fac nişte anchete privind viaţa de familie din România. Trecuse, oarecum, epoca marilor prăbuşiri economice, iar speranţele se îndreptau mai ales spre ţările din Uniunea Europeană.

În mare parte, decorurile exterioare fuseseră demolate, iar în locul lor existau doar proiecte. Însă schimbările din exterior, mai degrabă avântul demolării, se infiltrau înăuntru. Fiinţa plăpândă, anemiată de comunism, căuta soluţii. Familia putea fi o bună piatră pentru întărirea stabilităţii sufleteşti a oamenilor. Nu-ţi trebuie prea multă înţelepciune ca să simţi acest lucru.

O mare parte din mentalităţile care se asociau cu aceste schimbări în forţă, din nefericire, veneau împotriva omului tocmai acolo unde era el mai şubred. Libertatea înţeleasă ca o serbare perpetuă a descătuşării îi măcina şi ceea ce mai avea stabil. În acea perioadă, era în toi frenezia libertinajului. Instituţiile statului, îndrumate de o intelighenţie liberalistă şi ateistă, sprijineau politicile extinderii avortului, ale contracepţiei şi creau un cadru de adaptare a oamenilor la familii monoparentale, cum se spune. Frenezia feminismului cuprinsese mai toate cercurile elitiste, mai ales în zona academică. Curgeau pe bandă masteratele şi doctoratele, ţâşnind prin crăpăturile tuturor domeniilor. Ştiu pe cineva care aplicase canonul feminist şi filmelor comuniste. Tinerii, mai ales cei plini de ambiţii, vedeau în asemenea ideologii - ateism în şcoli, feminism, mişcări spirituale în genul defunctei mişcări transcendentale ş.a. - o treaptă sigură de lansare socială. În statistici, numărul familiilor monoparentale creştea, creştea vertiginos vârsta căsătoriei şi a primului copil, dar scădea vârsta primei experienţe sexuale şi a avortului. Familia, în imaginea publică, devenise un fel de instituţie care moştenea comunismul tarat, urât, îmbătrânit. Dispreţul nu mai putea fi ogoit.

Din păcate, ceea ce acum 10 ani păreau a fi experienţe de adolescent, un fel de adolescent înainte de vârsta maturizării, în libertate şi democraţie, constituie astăzi o realitate deja cu rădăcini. Ne aflăm pe o pantă pe care, aşa cum au proiectat-o sociologii, psihologii şi legiuitorii noştri, e imposibil să nu aluneci. Bineînţeles, există şi destule familii ale bunilor credincioşi pe care puterea credinţei îi ajută să se lupte cu asemenea urâte realităţi.