Fapte și modele de umilință spre întâmpinarea marii sărbători pascale

Zilele Sfântului și Marelui Post sunt zile de rugăciune, tăcere și căință, în care, împreună cu mari dascăli ai pocăinței care ne îndemnă întru schimbarea vieții și, în special, cu Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cretei, aducem înaintea lui Dumnezeu inima smerită și înfrântă, dorind a ne întoarce către Părintele Cel iubitor, care nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor către lumină şi viaţă.

În trecute vremuri, în spațiul Imperiului Bizantin, în primele zile ale Sfântului și Marelui Post, oamenii erau liberi, tocmai pentru a avea posibilitatea de a participa la sfintele slujbe, de a se ruga și de a păstra tăcerea, adică liniştea cea de bucurie aducătoare, iar viaţa din mănăstirile ortodoxe, cele de pe Valea Iordanului, ori cele din munţi şi cetăţi, era exemplară.

Până astăzi, în comunitățile grecești, lunea din prima săptămână a Sfântului și Marelui Post, numită catara deftera (lunea curată), este zi liberă, oamenii fiind îndemnați să se gândească mai mult la Domnul și Stăpânul vieții lor şi să contemple natura, creaţia lui Dumnezeu.

Noi, din nefericire, am schimbat preocupările folositoare ale celor de altădată, cu lucruri mărunte, cu zgomot şi tulburare.

În vremea noastră vorbim mult, iar faptele ne sunt risipite. În loc de rugăciune, preferăm multa vorbire și amânăm mereu pocăința. De aceea, măcar în aceste zile în care ne plecăm genunchii, ferindu‑ne de ochii oamenilor și așteptând răsplata de la Dumnezeu și nu laudă trecătoare, vom reuși să pășim câte o treaptă, două pe scara virtuților, în acest urcuş către Înviere, cum a mai fost numit Sfântul și Marele Post.

În Biserica Ortodoxă, călătoria duhovnicească a acestei perioade o petrecem alături de un mare imnograf și poet, ascet și cuvios, Sfântul Efrem Sirul, numit şi Alăută a Duhului Sfânt, unul dintre cei care i‑au îndemnat pe oameni să cânte dulci cântări și să‑și înalțe sufletele pentru a se apropia de Domnul vieţii veşnice.

Mulți părinți duhovnicești întâlniți în cărțile filocalice mărturiseau că însoțeau rugăciunile din cuprinsul întregului an bisericesc cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, nu doar în perioada Sfântului și Marelui Post, pentru că această rugăciune, rostită cu umilință și simțire adevărată, are puterea de a ne înnoi, adică de a schimba omul cel vechi și de a‑l îndrepta către Dumnezeu.

În timpul Postului Mare, de luni până vineri, la toate Laudele bisericești, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoțită de metanii, ne îndeamnă la ridicarea minții noastre de la cele pământești către cele cereşti.

Trebuie să recunoaștem că, fiind prea mult legați de țărână, rămânem aproape de ea și nu mai găsim puterea să privim către cer și către Părintele Cel îndurător și iubitor, care ne așteaptă pe fiecare dintre noi, cei plecați departe, în lumea păcatului.

Rugăciunea aceasta are profunde înțelesuri. Fiecare cuvânt poate fi tâlcuit, așa cum au făcut‑o și Părinții Bisericii. Aş dori să mă opresc la două aspecte cuprinse în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Grija de multe este semnul apropierii prea mari de cele trecătoare. Părinții Bisericii vorbesc despre împătimire atunci când plăcerile devin patimi și ne stăpânesc, rămânând robi și nu slobozi.

Grija de multe este legată de lucrurile ce nu sunt necesare de obicei oamenilor, şi care, de multe ori, în loc să aducă liniște, aduc mai multă grijă, precum şi osteneală, şi chiar tulburare. Grija de multe poate fi înțeleasă ca dorinţă excesivă de dobândire a lucrurilor adeseori nefolositoare, ori a faptelor şi cuvintelor care ne depărtează de Dumnezeu. Este ceea ce Părinții Bisericii numeau răspândirea cea din afară.

Cum am putea să ne agonisim doar cele plăcute lumii acesteia și să nu arătăm grijă faţă de cele dumnezeiești?

Legată de expresia „grija de multe” este și grăirea în deșert, adică coborârea la un nivel inferior al celui mai de preț dar oferit omului de Dumnezeu, și anume darul cuvântului.

Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia după Matei, capitolul 12, versetul 36, arată urmările dispreţuirii acestui dar, spunându‑ne că în ziua Judecății vom da seama de tot cuvântul deșert pe care l‑am rostit. De aceea, Sfinții Părinți au lăudat mai mult tăcerea, care este graiul veacului viitor, cum o numește Sfântul Isaac Sirul.

Sfântul Antonie cel Mare ne spune: „Când afli pe unul gâlcevindu‑se şi luptându‑se împotriva adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi‑a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul, vrajba strică pe cei virtuoşi…”

Referitor la darul tăcerii, Sfântul Diadoh al Foticeii mărturiseşte: „Precum uşile băilor, deschizându‑se necontenit, împing căldura dinăuntru afară, aşa şi sufletul când vrea să vorbească multe, chiar dacă le‑ar spune toate bune, împrăştie şi slăbeşte puterea ţinerii de minte prin poarta grăitoare. Prin aceasta mintea uită să spună lucrurile care se cuvin la vreme potrivită şi împărtăşeşte de‑a valma oricui se nimereşte o amestecătură de gânduri, nemaiavând nici pe Duhul Sfânt care să‑i păzească cugetarea ferită de năluciri. Căci lucrul bun scapă totdeauna vorbăriei, fiind străin de orice vălmăşag şi ima­ginaţie. Bună este deci tăcerea la vreme, ea nefiind decât mama gândurilor prea înţelese”.

De asemenea, Sfântul Serafim de Sarov afirmă: „Tăcerea și neosândirea fratelui păzesc pacea sufletului”.

Totodată, Sfântul Teodor al Edessei ne spune că „cel ce îşi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s‑a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l‑a impresionat pe Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slavă deşartă”.

Vorbind despre iubirea faţă de semeni, Avva Dorotei menţionează: „De am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greșeli ale fratelui nostru, precum zice, că dragostea acoperă mulțime de păcate. Și iar: dragostea nu socotește răutate, toate le suferă și celelalte”.

Avva Dorotei ne avertizează de faptul că „mare păcat este osândirea aproapelui! Nu urăște Dumnezeu altceva mai mult și nici nu este alt păcat mai rău decât osândirea, întru a cărei răutate nu cade cineva decât numai din nebăgarea de seamă a celor mici”.

Un alt cuvios, şi anume Avva Isaia, precizează: „Neosândirea aproapelui slujește ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea rațiunii duhovnicești. Acela care mustră pe aproapele cu nebunie nimicește această îngrădire”.

De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că „atunci când un om vede paiul din ochiul aproapelui său şi‑l osândeşte, sentinţa lui nu porneşte din purtarea sa de grijă, ci din ură; ia masca iubirii de oameni, dar fapta geme de răutate“.

În Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, cu câteva ceasuri îna­inte de începutul Postului Mare, la Slava Vecerniei, auzim: Când se vor pune scaunele și cărțile se vor deschide și cele ascunse se vor vădi, o, ce ceas va fi atunci? Cărțile se vor deschide și pentru noi…

De aceea, în fiecare zi, trebuie să adăugăm cuvinte, fapte de umilință și pocăință către Dumnezeu.

Pentru că în cuprinsul Canonului cel Mare sunt pomenite atât de multe exemple cu cei care au greșit față de Dumnezeu, dar i‑au cerut iertare și s‑au îndreptat, pomenim acum un model de urmat, mai aproape de noi, din spiritualitatea ortodoxă românească.

Părintele schimonah Gherontie era în anii '80 ai veacului trecut printre ultimii monahi bătrâni de la Schitul Prodromu. Mărunt de stat și puțin gârbov, deși avea 84 de ani, era sprinten și gata întotdeauna pentru împlinirea poruncii de a sluji obştii şi aproapelui. A rămas în amintire ca o icoană a monahului ascultător, smerit și râvnitor la treburile obștii. Avea peste 50 de ani de viețuire la Prodromu, de unde nu plecase nicăieri vreo 20 de ani. Trecuse prin toate ascultările: bucătar, brutar, la grădină şi era nelipsit de la slujbele bisericii, unele lungi, cum sunt privegherile de toată noaptea. Când îi rămânea puțin timp liber, alerga la chilie și citea din Psaltire, care era permanent deschisă pe analog. Simplitatea și sărăcia îi erau depline. Când primea de undeva vreun bănuț, tot atunci îl ducea la cancelarie: „Să nu mă prindă noaptea cu bani în chilie”.

A rămas adânc întipărită ultima lui zi de viață. Dimineață trecuse pe la bucătărie să ajute la curățat zarzavaturile, apoi, văzând în incintă un transport de nisip adus din ajun pentru reparații, s‑a apucat să descarce nisipul. „De ce nu lași să descarce un părinte mai tânăr?” - l‑am întrebat eu. „Lasă, că frații au destule treburi de făcut.” În acea zi, brutarul obștii făcea pâine. Părintele Gherontie s‑a dus și l‑a ajutat la cernut făina. După ce a terminat‑o, părintele brutar i‑a zis: „Părinte Gherontie, să mai vii peste jumătate de ceas ca să‑mi ajuți la frământat”. „Mă duc în chilie - a răspuns el -, să‑mi dai de veste.” Peste o jumătate de ceas a mers brutarul la chilia părintelui Gherontie: „Părinte Gherontie, poți veni acum să‑mi ajuți”. Dar, neprimind nici un răspuns, a deschis ușa chiliei, și ce să vezi? Părintele Gherontie era întins pe pat cu Psaltirea deschisă alături. Credea că doarme și l‑a strigat din nou: „Părinte Gherontie, hai să‑mi ajuți”. De data aceasta însă, ascultătorul cel grabnic n‑a mai răspuns. Plecase deja să‑și ia plata ascultării, veșnica odihnă, întru bucuria Domnului, pe care‑L slujise toată viața cu multă dragoste, smerenie și râvnă.