„Femeia care a plecat”: treptele iertării

A vedea pe ecran mare un film filipinez, chiar și laureat cu Leul de Aur la Mostra di Veneția, și încă unul în format atipic, de patru ore, ca „Femeia care a plecat/The Woman Who Left”, este o ocazie rară în România. I-o datorăm galei anuale Les Films de Cannes à Bucarest, inspirat eveniment, inițiat acum 7 ani de Cristian Mungiu și aflat anul acesta la a 7-a ediție.

Lav Diaz, autorul peliculei care va candida, probabil, la Oscarul pentru film străin din partea Filipinelor în 2016, este un cineast independent – regizor, scenarist, director de imagine, producător - aproape necunoscut în România. Lider al cinematografului filipinez de autor, este recunoscut pentru filmele sale cu o durată neobișnuit de lungă, de meditație social-existențială și de mare rafinament, realizate predilect în alb-negru și recompensate, începând din 2001, cu numeroase premii interna­ționale. Acum 6 luni, al său „Cântec de leagăn pentru un mister dureros/ A Lullaby to the Sorrowful Mystery”, de 8 ore, a primit premiul Alfred Bauer la Berlinală, fiind selecționat pentru Ursul de Aur. Cineastul creează fresce sociale sumbru-melancolice, inspirate din istoria țării sale (ca „Evolution of a Filipino Family”, „Heremias”, „Death in the Land of Encantos”, „Melancholia”, ultimele două fiind, de asemenea, premiate la Veneția) și își revendică estetica de la autori-reper ca Antonioni, Ozu, Tarkovski, Angelopoulos. Orientarea sa radical necomercială nu a rămas fără ecou, antrenând cineaști autohtoni mai tineri și creând un adevărat curent al „filmelor lente” în cinematograful recent filipinez.

Femeia care a plecat (în original: „Ang babaeng humayo”) spune povestea unei învățătoare, eliberată după 30 de ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o. Cineastul declară că s-a inspirat din nuvela lui Lev Tolstoi „Dumnezeu vede adevărul”, dar nu-l spune curând, o meditație despre crimă și iertare, publicată în 1872 și inclusă în volumul IV al romanului „Război și pace”. Numai că, dacă nuvela lui Tolstoi se termină când personajul, deportat pe nedrept în Siberia, îl află pe cel care i-a înscenat vinovăția și îl iartă, filmul lui Lav Diaz începe acolo unde nuvela contelui rus se termină, investigând viața ulterioară, în libertate, a celui care a iertat.

Horacia (interpretată magistral de Charo Santos-Cancio, o importantă producătoare tv) o iartă pe Petra, colega de detenție și cea mai bună prietenă, când aceasta mărturisește că este vinovată de crima pe care Horacia o ispășește; iertând, ea trăiește, după ce iese de pe porțile închisorii, o dublă eliberare: lăuntrică și exterioară. Petra, însă, se sinucide. Cum acțiunea se petrece în 1997, eliberarea individuală rezonează cu cea a Hong-Kongului de sub dominația Chinei, anunțată la știrile radiofonice care invadează din când în când coloana sonoră, dar urmată de un val de violență, răpiri și neliniște socială în Filipine. Toate acestea nu interacționează direct cu trama filmului, ci schițează un plan simbolic, a cărui primă semnificație e că toate aceste libertăți proaspăt cucerite au la început un gust amar, căci ele impun și o readaptare lăuntrică, un examen de maturitate morală personală și colectivă. Calvarul sau urcușul către sfințeniei al protagonistei filmului de acum începe!

Horacia află că soțul i-a decedat, că fiul ei este dispărut fără urmă și că, practic, nu mai are pe nimeni: familia ei, crezând-o vinovată, a rupt total orice relație cu ea: femeia se întâlnește o singură dată cu fiica sa (care avea 7 ani la arestarea mamei), care are acum familia ei și cu care legăturile afective sunt frânte. Horacia este liberă, dar singură și cu viața distrusă. Își vinde casa și pământul, lăsând o parte din moștenire familiei chiriașe pe moșia de care nu s-a putut bucura. Este primul dintr-un lung șir de gesturi filantropice, prin care fosta învățătoare (care și în lagărul de muncă se ocupa benevol de educația surorilor de detenție) își mângâie cumva disperarea. Filantropia eroinei alternează cu crize de deznădejde și cu tatonarea unei strategii de apropiere (revanșardă?) de cel care i-a distrus viața: fostul iubit de dinainte de căsătorie, Rodrigo, un om din clasa bogată, care acum 30 de ani o plătise pe Petra să ucidă în numele ei.
Horacia se mută incognito în orașul lui Rodrigo, ajuns șef de clan mafiot, care nu iese niciodată în public, și se împriete­nește cu oamenii străzii, pe care îi ajută în diferite situații și de la care încearcă să afle detalii despre Rodrigo: un vânzător ghinionist de ouă coapte, care nu reușește să-și întrețină familia, o schizofrenică vagaboandă care doarme în biserică, un homosexual travestit abuzat, Hollanda, fugit din familia care nu îl acceptă și care multă vreme refuză să-și dezvăluie identitatea. Prietenia cu aceștia, conturată cu delicatețe și mult realism, dă naștere celor mai emoționante momente ale filmului. Singurătatea și viața incognito, trăită pe marginile prăpastiei lăuntrice, a lui Hollanda o apropie pe Horacia cel mai mult de acesta și să i se confeseze, ceea ce îl determină, până la urmă, pe nefericitul erou să împlinească, în semn de prietenie pentru dragostea agapică arătată, răzbunarea pe care Horacia nu dorește, de fapt, s-o ducă la bun sfârșit.

Pelicula se sfârșește cu încercarea eșuată a Horaciei de a da de veste familiei lui Hollanda, din îndepărtata Manila, de soarta fiului dispărut fără veste, moment care constituie secvența cea mai cinegenică a filmului.