Tanti Patrița

Îi număr pe cei din fotografie. Sunt treizeci și unu de toți, luând în calcul și câmpul, ce are, fără să fie om, și el viața lui, mai lungă însă decât a celorlalți, care sunt oameni, între care opt bărbați și douăzeci și două de femei.

Unul dintre bărbați e tata, iar una dintre femei mama. Pare să fie primăvară. Chiar este. Și pe câmp, și în viețile lor. Apoi s-a făcut vară, după care toamnă... În afară de câmp, n-a mai rămas nimic ca-n fotografie. Dintre cei treizeci de oameni tineri de atunci, mai trăiesc astăzi numai doi. Două femei, care au trecut de vârsta de optzeci de ani. Tanti Patrița e una dintre ele. Spre deosebire de cealaltă, ei îi trăiește și bărbatul.

Luând-o din vale, de la magazin, până la școală, e singura familie apropiată de vârsta părinților mei, care nu s-a lăsat încă învinsă de trecerea nemiloasă a timpului. Ce norocos aș fi să nu facă asta prea curând. E ca și cum i-aș vedea pe ai mei, atunci când îi văd pe ei, nu stând pe scaune la poartă, nici n-ar avea după cine să se uite, nu mai trece pe drum decât timpul, tanti Patrița și nea Petrică trebăluiesc zi de zi prin curte. O curte, dacă nu singura, una dintre puținele din sat, în care poți auzi iarna glasul câtorva miei. Mie, unul, îmi vine să chiui de bucurie, când sunt acasă și aud clopotele de la gâtul oilor, apoi glasurile înfometate ale mieilor, dând buzna în curtea mea. Parcă mă caută să-mi spună că viața de altădată a satului n-a murit chiar de tot, că se va întoarce într-o zi, împreună cu toți cei din fotografia în care mi-ar plăcea să intru un pic, doar cât să rog tinerețea celor din ea să n-o ia așa de repede din loc, să mai stea, nu doar acolo în fotografie, ci și dincolo de marginile ei. Pe câmp și pe ulițele satului.

Tanti Patrița nu se miră deloc de acest gând al meu. La fel gândește și ea. Nea Petrică e mai puțin vorbăreț. După felul în care zâmbește mă face să cred c-ar fi și el de acord. Încep dintr-odată să înțeleg uimitoarea tinerețe a bătrâneții lor.

Acum vreo trei ani, m-am pomenit cu tanti Patrița că-mi cere o carte, una de-a mea, zicându-mi că vrea s-o citească, seara, înainte de culcare. I-am dat cartea cerută, și dumneaei chiar a citit-o. Anul următor, am invitat-o pe tanti Patrița la o lansare de carte la București. Abia aștept să vin, mi-a spus. Și a venit, într-adevăr. Nu i-am zis niciodată ce mândru m-am simțit știind-o acolo! O fac acum, promițându-i s-o invit iarăși în primăvara aceasta.

Ce norocos poate fi satul nostru că tanti Patrița și nea Petrică îl țin încă în viață cu viața lor din care au crescut mari viețile a patru copii, oameni la fel de frumoși și de iubitori de lume ca ei! Și ce norocos pot să fiu eu! De fiecare dată când mă întorc acasă, îi văd pe părinții mei așteptându-mă în prag. Și aud venind din apropiere glasul câtorva miei. După care, indiferent de anotimp, se pornește ninsoarea. Dinspre pământ spre cer. Sau poate că invers!