Ostenitorul sacerdotal cel parcă neostenit - părintele Ilie Ilisei

Era tot o zi geroasă ca aceea în care luase calea veșniciei. Doar mai puțin îmbelșugată cu omăt. Biserica în care fusese prohodit în duminica de 10 martie 1985 era aproape plină ca atunci. Se adunase lume felurită. Pe unii îi știa, pe alții nu. I se păruse de acolo de sus că în sfatul credincioșilor din enoria sa, cea a Fălticenilor Vechi, unde păstorise vreme de 30 de ani, se pomenea ceva de el și tare se mai mira, zicându-și în sinea sa ce i-o fi apucat. Curios; duh acum fiind, scoborâse pe o scară parcă de fum și se așezase nevăzut într-o strană din acelea cu intarsii rare, meșterite de un artist al cioplirii lemnului, Mihai Mușat, în restaurarea de câteva decenii a sfântului lăcaș, ctitorie de boier din cei mari, căminarul Tudurache Ciurea. Trudise el și obștea s-o scoată la lumină după pătimirile ce-o aduseseră către ruinare. Trecând în lumea de dincolo, bucuros lăsase moștenire un lăcaș de rugăciune în bună stare, avea să descopere peste un timp, aruncând, cum îi era obiceiul, câte o privire spre pământ, că acesta era cam neîngrijit. Acum, pitit în strană, cum o făcea pe când era copil, la Pâraie, își rotea vederea să cuprindă totul și se minuna că iar biserica, ce fusese sufletul său pe de-a-ntregul, se arăta frumoasă așa cum era când trecuse în lumea cealaltă. După ce se încredințase satisfăcut că biserica avea parte de slujitorul cel bun, porni să cerceteze pe cei strânși în sobor. Recunoscuse dintr-o ochire pe protopopul din vremea sa, pe părintele Vasile Hrestic, pe un alt vrednic preot, Nicolae Apostol. Amândoi slujiseră, alături de mai toți părinții fălticeneni, la înmormântarea sa. Pășise pe celălalt tărâm cu mângâierea că nu trăise degeaba, ci trăsese o urmă, de vreme ce atâția semeni veniseră să-l pomenească. Mai zvârli ochii și le zărise și pe cele două nepoate, pe Ioana și Aurica, fetele surorii lui dragi, mezina, Saveta. Auzi apoi un glas cunoscut. Semăna cu al băiatului său, Dragoș, cum îi spunea el. Din păcate, nu izbutea să-l și vadă, dar era bucuros și de atât. Deodată îl fulgeră străluminarea unui engolpion și, uitându-se mai cu atenție, nu recunoscu vreunul din chipurile arhierești din vremea sa. Dar albăstrimea de o limpiditate celestă a ochilor cei blânzi îi aducea aminte dintr-odată de un copilandru și adolescent care-i fusese în preajmă în Altar și îi deschisese de atâtea ori drum când ieșea cu Sfintele Daruri. Parcă nu-i venea a crede să fie el, să fi ajuns Vlădică. Îi întrezărise un viitor făgăduitor, dar nu zburase atât de departe săgeata gândului său. Dar ce fericire să se ridice din biserica aceasta istorică un Vlădică! Da, nu mai avea nici o îndoială, cel care ținea bagheta adunării era Gabriel-Cristinel. Și îl revedea cum nu-și putea stăpâni șuvoiul de lacrimi la înmormântarea frățiorului mai mic. Abia împlinise cinci ani. Încercase să-i adreseze cuvânt tămăduitor lui și părinților săi, oameni de ispravă și evlavioși, nu demult statorniciți în parohie. Cineva rostise numele Vlădicii, Timotei, și-i sunase bine, i se potrivea.

Săvârșind toate acestea, venise rândul deslușirii a ceea ce se întâmpla în adunarea ce-i stârnise interesul și-l îmboldise să coboare de acolo, din ceruri. Ce auzea nu-i venea a crede. Se vorbea de faptele lui, de lucrarea sa de ostenitor sacerdotal parcă fără ostenire. Se minuna și se smerea. Ba chiar se poate zice că se rușina de atâtea laude. Ce mare lucru făcuse? Nimic altceva decât datoria. Aidoma părinților săi, Safta, născută Agape, și Mihăilă Ilisei, gospodari mijlocii din Pâraiele Mălinilor, fostul județ Baia, și întocmai ca toți oamenii de pe valea Suhăi. Acești semeni, cărora le urmase pilda, își plineau rostul. Fiecare cu ocina sa, cu misia sa în societate. Pentru asta nu așteptau laude. Aceasta, socoteau ei, le era sortirea. Sigur, o vorbă bună, din când în când cădea și făcea bine, dar totul cu măsură. Nici nu aveau vreme de stat la palavre. Trudeau din zi în noapte ca să trăiască cinstit și să nu fie de ocară, cum se mai petrecea cu câte unul, altul, din obște. Cu această pravilă a pornit copilul Ilie în lume. Era primul dintre cei cinci ai familiei Ilisei și singurul băiat. Cu puține mijloace, părinții și-au dorit să-l dea la învățătură, să se sacrifice pentru propășirea lui. De câte ori nu a bătut copilul drumul pe jos, spre 20 de kilometri, să meargă la Gura Humorului, unde frecventa gimnaziul, ori să se ducă la Fălticeni, urbea în care a urmat Liceul „Nicu Gane”, pe o cale și mai lungă… Ca să ajungă la Cernăuți, unde a studiat Teologia, maica lui scotea și ultimul bănuț din năframa cu multe noduri. Călătorea cu trenul și biletul nu era ieftin. Mai tot timpul purta costumul național, că nu aveau ai lui posibilitatea să-i cumpere haine nemțești. Ajuns la Universitate, a fost înscris o vreme la Teologie și Drept, dar în cele din urmă a optat pentru cea dintâi facultate, simțind că aici îi este vocația. Iar vocația cere jertfă s-o rostuiești. Și ce însemna asta?, își pusese el de multe ori întrebarea. Să nu precupețești nimic întru făptuirea deplină a menirii. Ceea ce presupunea ucenicire, pregătire și asumare a responsabilității. De aceea, înaintând pe crugul întru care fusese plămădit, nu ostenea ostenind, la cursuri, seminarii, în biblioteci, la lecțiile de pastorală în biserici, dar și dăruindu-se misionarismului, străbătând în lung și lat Bucovina să semene cuvântul Domnului în veșmânt românesc prin intermediul activităților entuziaste, însă impregnate de substanță misionară, ale Academiei Ortodoxe, al cărei secretar și trezorier a fost în perioada 1933-1938. Isprăvise merituos înalta școală teologică, deprinsese acele lecții esențiale, ce se grefaseră pe credința înrădăcinată din casa și biserica satului său. Când se gândea cum să-și rânduiască misia nu ușoară ce-l aștepta, de fiecare dată se ivea în fața privirilor sale icoana maicii Safta, o făptură îndumnezeită, și se ruga Domnului să-l învrednicească să fie credincios precum ea și slujirea lui să aibă evlavia acesteia.

Se ridicase în picioare, ieșise din strană și îngenunchease asemenea maicii, care așa stătea mai tot timpul slujbei din Biserica Pâraielor. Vlădica înflorea cuvinte, amintindu-și de drumul său plin de peripeții de la Seminarul Neamțului la Fălticeni, spre a lua parte la înmormântarea părintelui Ilisei, drum străbătut în lada unui camion plin de butuci, că circulația celorlalte mijloace de transport comun fusese interzisă de Nicolae Ceaușescu din pricina iernii grele. Zisese Preasfințitul la un moment dat ceva despre slujirea sa din vremea furtunii. Era nevoit să recunoască faptul că Vlădica rostea adevărul. Avusese parte de timpuri amarnice. Găsise însă puterea să se ridice dea­supra și să înainteze spre acea zariște a Luminii. Biruința asupra răului nu era a lui, ci a credinței care odrăslea mereu într-însul. Altfel cum ar fi reușit în plin război, cu mari lipsuri, să ctitorească biserică în Poiana Mărului, satul natal al lui Nicolae Labiș? Izbutise și cu creițarul văduvei, și cei ai unor binefăcători, care apăreau înaintea sa ca din ceruri. Și cât de iute se înălțase biserica. Un an și mai bine, ca pe vremea voievozilor. Dumnezeu îl răsplătise cu asupra de măsură prin binecuvântarea sfințirii din ziua de 12 mai 1942 de Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu. Avea să se mai împărtășească dintr-un asemenea potir peste ani, în 13 noiembrie 1977, când sfințirea Mitropolitului abia urcat în scaunul de la Iași, Teoctist, încununase o jertfă de aproape două decenii a credincioșilor și a sa de salvare de la pieire a unui sfânt lăcaș istoric, Biserica „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil“ Fălticenii Vechi. Îl îmbrăcase în strai nou, strălucitor, ce-i adusese la acel timp renumele de cea mai frumoasă bazilică a Fălticenilor. Și nu fusese defel ușor să surmonteze obstacolele acelor vremuri, potrivnice construcțiilor de biserici, la care se adăugau dificultatea de a strânge fondurile necesare și impedimentele în procurarea materialelor trebuitoare. Visarea sa era să fie o casă a Domnului pe care El, Stăpânul, să fie încântat să o privească și să o vadă drept slavă ce I se aducea. De asta a considerat Crucea de Iconom Stavrofor, oferită cu prilejul sfințirii de Mitropolitul Teoctist Arăpașu, ca fiind atribuită întregii comunități ziditoare. El, parohul, luase crucea și parohienii se înșiruiseră după dânsul.

Da, dobândise puterea zborului prin multa credință în Domnul, cum zice Prorocul Isaia. Era de felul lui econom. Doar în privința credinței nu făcea economie. Riguros, exigent cu sine, dar și cu semenii, empatic când era cazul, aspru, de venea vorba relei-voințe, dojenind cu nădejdea îndreptării, om al pravilei și tipicului, pe care nimic nu-l putea clinti din albia rânduielii, părintele și-a dobândit, cu meandrele de rigoare ale începutului și acomodărilor firești, respectul comunității în fiecare parohie, fiind un exemplu de slujitor fără de arginți, trăind mistuitor starea de rugăciune ca un monah care e cutreierat de simțământul aflării în înalturi. De cu seară, la chindie, o rupea cu toate ale gospodăriei, căreia i se consacra zilnic ca un plugar, și se dăruia cu totul Domnului. Ajuna în seara de dinaintea liturghisirii, se ruga până spre miezul nopții, se scula dis-de-dimineață să aprindă focurile, să pună ordine în biserică, că nu-și permitea să aibă un pălimar întotdeauna. Apoi slujea după tot tipicul respectat cu sfințenie. O slujire cu arome psalmice de Bizanț. Predica cu har, citind un text solid și expresiv alcătuit, ce lumina tâlcurile evanghelice ale zilei, pigmentându-l cu adaosuri de oralitate, dând glas unor idei care-i veneau atunci în minte. Era o oficiere ziditoare lăuntric, cum aveau să spună mulți dintre credincioși, evocându-l peste ani. Deși s-a confruntat mai ales spre crepuscul cu suferințe defel ușoare, a fost la datorie până-n ultima clipă, slujind chiar și în duminica de dinaintea internării în spital, în 3 martie 1985.

Despre faptele sale nu avea obiceiul să vorbească. Îl guverna principiul că faptele trebuie să grăiască despre om. Și s-au dovedit în timp, chiar și în posteritatea sa, care, iată, numără 40 de ani, elocvente. Oamenii le țin minte și le comentează, oferindu-le drept pildă. De altfel, acest mod de a înțelege existența se petrecea și cu cei apropiați. Se confesa rar. Eu însumi am aflat multe din biografia sa abia după înveș­ni­cirea lui, mai ales în momentul în care am purces, la îndemnul Preasfințitului Timotei Prahoveanul, pe atunci arhimandrit la Iași, la elaborarea cărții „Osteneli sacerdotale”, cercetând cu mai multă acribie arhiva nu prea bogată. Mai cu seamă nu știam mare lucru despre întâmplările de demult, din anii de școlire și de la începuturile misiunii sale pastorale. Mărturisesc că m-a cuprins regretul că nu aflasem de la dânsul toate aceste istorii, ce sunt pilduitoare pentru ceea ce definește un model, acela al unui slujitor de la talpa țării, cum l-am zugrăvit cu o metaforă în postfața acestei cărți a memoriei. Dar în sinea mea l-am admirat pentru acest fel de a concepe existența ca o lucrare, în cazul lui mănoasă, a firescului.

S-a sfârșit într-o lăcrimare tainică acel sobor care intonat-a un cinstitor „cântec al amintirii”. Părintele meu, mai bine zis duhul lui, luase cale întoarsă. N-a auzit, și cred că i-ar fi trecut o umbră de zâmbet pe chip, mărturisind o mulțumire cuviincioasă, că se pusese la cale un act restaurator, urzit de Vlădica Timotei și de parohul Fălticenilor Vechi, părintele Gabriel Halde, care, odată cu venirea la Fălticenii Vechi, îl pomenește pe părintele Ilie ca pe un ctitor. Se decisese reînhumarea părintelui Ilie Ilisei, ostenitorul sacerdotal cel parcă neostenit, lângă Biserica în a cărei dăinuire s-a jertfit. Am îmbrățișat inițiativa din toată inima și eu, fiul, convins că aici, la umbra zidurilor bătrâne, se cuvenea a fi locul său de veci.