Finalul unei poveşti de prietenie adevărată

Preoteasa Angela Ciobanu, soţia preotului Petru din Slatina Fălticenilor, s-a mutat în Împărăţia iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, la vârsta de 88 de ani, împliniţi în data de 4 ianuarie a.c. Originară din comuna Todireşti, judeţul Vaslui, fiica directorului şcolii primare, Gheorghe, şi a învăţătoarei Ecaterina, s-a căsătorit cu teologul Petru Ciobanu, absolvent al facultăţii din Cernăuţi, în ziua de 21 iulie 1946. Împreună au cunoscut aproape 70 de ani bucuriile şi lacrimile slujirii cu timp şi fără timp ale credincioşilor din satul lor drag Slatina, cu care s-au identificat, oameni pe care i-au înţeles şi i-au iubit cu iubire sfântă, fără să îi părăsească vreodată.

În casa preotului Petru şi a Angelei, înţeleapta şi erudita prezbiteră a Slatinei, prin anii â50 ai veacului XX, a poposit un ierodiacon care se numea Antonie (Leonida) Plămădeală. Venise de la Prislop şi făcea parte din obştea vestitului stareţ Cleopa al voievodalei Mănăstiri Slatina. Încercările vieţii l-au adus la binevoitorul paroh din satul vecin mănăstirii. Preotul şi soţia sa nu l-au privit cu suspiciune, nu l-au refuzat, nu i-au închis uşa casei şi a sufletului. I-au fost atât de apropiaţi, încât casa lor a devenit şi casa ierodiaconului şi, apoi, a ieromonahului Antonie Plămădeală. Aici a prins contur o prietenie adevărată între nişte oameni care au înţeles că prietenul credincios este mai presus decât rudenia de sânge. E mai preţios decât aurul şi argintul şi e mai important decât confortul oferit de cuceririle tehnicii moderne. Aici s-a plămădit un model de prietenie, un fragment luminos de concordie dintr-o lume care apune. Întâlnirea ziditoare de suflete dintre un monah ajuns la demnitate episcopală şi familia preotului Petru Ciobanu din Slatina Fălticenilor începută în anii â50 ai veacului XX şi încheiată (vremelnic) în anul 2005, când Mitropolitul Antonie Plămădeală a trecut dincolo de lumea pământeană, postulează veşnicia. Are duhul fin al frumuseţii unei prietenii trăite în lumina cuvintelor sfinte, cum de puţine ori se întâlneşte în lumea grăbită şi risipită în care trăim.

Am descoperit această prietenie mai ales în paginile corespondenţei lor. Sutele de scrisori şi vederi (ilustrate) grăiesc, în perioade diferite, despre o prietenie care a cunoscut înălţimi greu de atins şi frumuseţi inefabile. Aceste slove de aur le-am descoperit pentru întâia oară în anul 2005, într-o vizită pe care am făcut-o la Slatina. Atunci, părintele Petru şi preoteasa Angela mi-au deschis cutiile în care se aflau păstrate cu grijă fotografii şi scrisori preţioase ce purtau semnătura ieromonahului, Episcopului şi Mitropolitului de mai târziu Antonie Plămădeală. Doamna Angela a păstrat nealterată frumuseţea spiritului, optimismul molipsitor, zâmbetul angelic şi calitatea veritabilă a primirii de oaspeţi (filantropie avrameică). Mai târziu, unul dintre telefoanele primite de la ei m-a lăsat „fără grai“. Doamna preoteasă mi-a comunicat hotărârea luată în consiliu de familie de a-mi încredinţa cea mai preţioasă agonisire a vieţii lor, şi anume corespondenţa cu Mitropolitul Antonie Plămădeală. Am fost uluit, dar şi bucuros peste măsură, primind slovele preţioase ca şi literele aurite ale unui manuscris. M-am străduit să fac cunoscută această prietenie publicând tezaurul nepreţuit al corespondenţei întinse pe jumătate de veac între Leonida-Antonie Plămădeală şi familia preotului Petru Ciobanu. Am fost oarecum copleşit de prietenia pe care am descoperit-o. Alături de părintele Petru Ciobanu, un merit deosebit al acestei prietenii îl avea speciala preoteasă Angela Ciobanu, artizan înţelept al prieteniei, dar şi al corespondenţei. Prezent de multe ori la evenimentele importante ale lumii ortodoxe şi creştine, Mitropolitul Antonie nu părăsea locul respectiv fără să trimită la Slatina câteva rânduri. Într-un fragment de autobiografie, prezbitera Angela mărturisea: „Pot spune fără să greşesc că am avut o viaţă minunată, alături de un soţ blând, bun, iubitor, fiind înconjurată de dragostea şi respectul oamenilor în mijlocul cărora mi-am petrecut viaţa, ocrotită de prietenia eruditului Mitropolit cărturar Antonie, care mi-a fost mentor, apreciată de oameni de seamă, care mi-au împodobit viaţa, învăţând să iubesc arta şi cultura, cultivând în mine dorinţa de cunoaştere şi instruire“.

În casa aşezată sub sprânceana munţilor Stânişoarei am găsit cu ani în urmă o dedicaţie a Mitropolitului Antonie Plămădeală aşezată pe pagina dintâi a cărţii „Trei ceasuri în iad“: „Când viaţa mea a cunoscut ceasuri de iad, în casa preotului Petru Ciobanu m-am simţit întotdeauna ca-n Rai“. Marile tristeţi ale vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie au fost suportate mai uşor cu ajutorul şi grija specială a familiei preotului Petru Ciobanu. După ce furtuna a trecut şi monahul a primit recunoaşterea mai-marilor Bisericii, i-a păstrat întotdeauna aproape pe prietenii de altădată, rămaşi prieteni pentru totdeauna. Acest lucru se observă cu uşurinţă din epistolele trimise în timpul slujirii arhiereşti. Într-o scrisoare expediată din Sibiu la începutul lunii martie 1993 exprimă ideea că destinatarii scrisorii „nu pot îmbătrâni“, iar când vor muri, îşi vor păstra dorinţa de a trăi veşnic: „Veţi muri tineri, dacă veţi muri vreodată“. Prezbitera Angela a semnat ultima filă dintr-o poveste fascinantă şi a plecat la Ceruri ducând cu sine dragul de cei din jur, pe care l-a oferit viaţa întreagă şi lăsându-ne tuturor un veritabil exemplu despre cum se câştigă, se cultivă şi se transmite comoara nepreţuită a unei prietenii adevărate.

Între darurile ce le-a avut, primirea de străini a fost unul evident. Patriarhi, episcopi, călugări, preoţi, preotese, savanţi, scriitori şi oameni de rând au fost aşezaţi de ea la masă cu bunăvoinţă şi eleganţă.

Între ei, câţiva erau „de-ai casei“, apropiaţi sufletului: Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Antonie îndeosebi, arhim. Cleopa Ilie, Olivier Clément, părintele Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Bartolomeu Anania, Geo Bogza, Ioan Alexandru, Grigore Ilisei, Doina Cernica şi alţii.

Pentru că i-a primit cu multă bucurie, iar casa a rămas mereu deschisă, nădăjduim să afle şi ea deschise porţile Împărăţiei şi să aibă răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

În ziua înmormântării n-am putut ajunge la Slatina, cum ar fi trebuit. Am slujit atunci Sfânta Liturghie, săvârşind hirotonia a doi slujitori ai Bisericii, şi am pomenit-o, printre lacrimi şi aduceri aminte, aşa cum o voi face întotdeauna, cât Domnul va mai rândui, prin nemăsurata Sa milostivire.