Focuri bengale ale conștiinței de neam

Mi-am dorit fierbinte, de când am înțeles ce-i cu Basarabia, să văd acest pământ. Nu era pentru mine țara făgăduinței, ci un tărâm simțit ca fiind și al meu, dar rupt din subsuoara patriei, unde nu le era îngăduit românilor să calce cu nici un chip, mai ales în vremea ocu­pației bolșevice. O parte din țară parcă pierdută pentru totdeauna. În 1984, când m-am aflat în URSS împreună cu Ștefan Bănulescu și Dan Culcer, într-o călătorie de documentare la invitația Uniunii Scriitorilor Sovietici, am implorat gazdele noastre să mi se îngăduie ca la întoarcerea la Iași, ce anume urma a se petrece cu trenul, după ce la plecare zburasem cu avionul, să mă opresc măcar o zi la Chiși­nău. N-a fost posibil. Organizatorii vizitei s-au făcut a nu auzi dorința mea. Itinerarul a cuprins Moscova, Leningradul, Uzbekistanul, cu Taș­kent și Samarkand, fără a se accepta nici o deviere de la traseu. La sfârșit de decembrie 1989, când miraculos Prutul a încetat a mai fi acel obstacol de netrecut, primul ajutor primit de Radio Iași, care renăștea după suprimarea ceau­șistă de patru ani, a venit din Basarabia furată. Îmi amintesc cu câtă emoție i-am așteptat pe colegii noștri de la Radio Chișinău. Trăiam acea stare, eu și cei din echipa Radioului Iași, pe care o ai când te întâlnești cu niște rude ce le credeai pierdute iremediabil. Frații noștri, spre a folosi adresarea preferată a lui Grigore Vieru, ne aduseseră, din zestrea lor nu prea bogată, două reportofoane de teren, vitale pentru noi cei cu cămara goală. Era prețios darul, dar mai însemnată a fost simbolistica acelei întâlniri. Se întâmpla ceva de negândit cu puține zile în urmă. Stăteam față în față, grăind aceeași limbă, împărtășind aceeași simțire, fericiți cât cuprinde, vorbind fără să ne temem că pereții au urechi. În vara anului 1990 am trecut Prutul și mi-am văzut împlinit un vis ce mi-a cutreierat cu înfrigurare zile și nopți. La Chișinău, odată ajuns, țin minte, umblam ca un lunatic. Parcă nu-mi venea a crede ochilor. Încet, încet, astfel de treceri dintr-o parte în alta a Prutului au devenit firești, dar pentru mine, cum cred că se petrece și cu alți români din dreapta Prutului, fiorii emoției n-au dispărut, chiar dacă dogoarea trăirii nu mai e cea din anii ’90 ai veacului trecut.

Intrarea în normalitate a unor asemenea călătorii n-a însemnat, din păcate, și normalizarea deplină a raporturilor noastre. Mai mult, reziduurile sovietizării forțate au împiedicat în Basarabia, Republica Moldova, recunoașterea, chiar și de o parte a populației românești, și de cei mai mulți dintre diriguitorii succedați la conducerea micului stat ex-sovietic, a unor realități acceptate și de marii lingviști ruși, romaniști ca specialitate, că vorbim aceeași limbă și suntem același popor, e drept, locuind vremelnic, sau pentru totdeauna, în forma­țiuni statale diferite. Și s-a instaurat, urmare a vremurilor neprielnice, a sărăciei, a lipsei de inteli­gență în actul politic și a imixtiunii vechilor imperii, o stare de lehamite și de indiferență privind unitatea de neam și simțire. Integrarea a rămas, din păcate, o lozincă. Nu suntem azi mult mai aproape, ci parcă mai departe decât eram la sfârșitul veacului trecut unii de alții. S-a încercat a se înlocui din Constituția Republicii Moldova denumirea de limba română cu cea moldovenească, aberație înlăturată eroic în focurile bengale ale re­deșteptării naționale de militanții unioniști în anii de început ai existenței ca stat de sine stătător a Republicii Moldova. Nu demult am asistat la o încercare perfidă de restaurație, prin adoptarea de un Parlament filorus a limbii ruse ca o a doua limbă oficială a Moldovei. Tentativa ticăloasă a fost, din fericire, zădărnicită de Curtea Constituțională a Republicii Moldova, care a declarat legea neconsti­tuțională, ceea ce a stârnit, cum era de așteptat, indignarea Moscovei. O asemenea decizie, ce poate fi considerată istorică și curajoasă, a fost posibilă datorită schimbării climatului și realității din Moldova, probată grăitor de alegerea unui președinte care vede un frate în România, nu un inamic ce ar putea uzurpa existența statală a teritoriului dintre Prut și Nistru. O alegere deloc întâmplătoare, generată de creșterea constantă, chiar dacă nu încă majoritară, a curentului unionist în Moldova. Este rezultatul unor măsuri înțelepte luate la București după 1990, de a se oferi burse atât în învățământul secundar, cât și în cel superior, pentru mii și mii de tineri basarabeni ca să studieze în România. A fost un bun prilej de a cunoaște adevărul. Odată întorși acasă, tinerii au devenit mesageri ai verității, ai faptului că suntem cu toții români, vorbim aceeași limbă și istoria noastră a fost comună până la cuceririle ce-au sfâșiat ocina străveche. În toți acești ani, dincolo de politicile cancelariilor de la Bucu­rești și Chișinău, de multe ori potrivnice cauzei naționale, românii din stânga Prutului au găsit în România un cămin primitor al lor. Și asta treptat, treptat, a schimbat, în direcția respectării istoriei și a realităților, atmosfera din Mol­dova.

Dar nu se mai simte nici de o parte, nici de alta ardoarea din anii ‘90. Și ideea unității pare a somnola de un timp. S-a înstăpânit o aștep­tare parcă fără țel. Să deznădăjduim? Să nu ne mai gândim la refacerea frântei unități? Eu cred că asistăm la reflux după fluxul parcă de nestăpânit al vrerii unioniste din anii 1990, 1991, 1992. Izbânda de acum de la Chișinău a celor care militează pentru legături firești, de frățietate, cu România creează premise pentru aprinderea iar a focurilor bengale ale simțământului național în Moldova. Acest sentiment ar trebui să capete vânt în pânze și prin acțiunea românească, a societății și autorităților, după modelul lucrării mănoase a Bisericii. Semnalul Unirii, de va fi să fie, va fi tras, ca și în 1918, din văluritul și dulcele ținut al Basarabiei. Dintr-acolo trebuie să curgă dorul mistuitor al reîntregirii. Dar spre a birui se cere ca acesta să fie potențat și din România, întocmai ca în istorica perioadă a Marii Uniri. Focurile bengale ale conștiin­ței de neam își înalță flăcările din jarul iubirii de limbă. E grăirea în care ne prindem spre a săvârși conturul de horă al pământului românesc, căruia i-a închinat un imn nemuritor un cleric din Basarabia, Alexei Mateevici. Definind-o ca „o comoară”, acest mare spirit românesc i-a cântat tulburător sacralitatea: „Limba noastră-i limbă sfântă/Limba vecilor cazanii/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țărani”. E altarul la care ne închinăm și temelia zidirii naționale. Avem datoria de a păzi aceste comori ca pe lumina ochilor.