Frânturi de amintiri la împlinirea unui veac de la nașterea arhimandritului Irineu Cheorbeja

Aniversările, comemorările și aducerile aminte ar putea constitui pentru unii bune prilejuri de cinstire a oamenilor, operelor și evenimentelor. Pentru alții, astfel de momente pot rămâne în sfera lucrurilor lipsite de relevanță, iar indiferența își poate spune cuvântul.

Totuși, 100 de ani de la nașterea cuiva, care aduc cu sine amintirea unor momente biografice și o clipă de tihnită apreciere a felului în care acea persoană și‑a dus viața, ori, mai ales, cum și‑a încheiat‑o, pot constitui pricini de înțeleaptă bucurie pentru cei care caută lucrurile cu adevărat importante.

Centenarul nașterii dr. Irineu Cheorbeja, care a fost pentru o perioadă îndelungată unul dintre cei mai cunoscuți arhimandriți ai Patriarhiei Române, în calitatea de medic al Patriarhului României, consilier patriarhal, mai târziu Superior al Așezămintelor Românești din Țara Sfântă și, în cele din urmă, stareț al Mănăstirii Neamț, reprezintă o ocazie specială pentru a privi către lumina pe care a lăsat‑o în urma pașilor săi…

Așez întru neuitare câteva amintiri, care pot reconstitui în parte chipul unui monah, dar și al unui temerar călător prin lumea cea mare.

Născut în primăvara anului 1924, pe Valea Bistriței, într‑o zonă cu preafrumoase priveliști pământești, dar care vizau îndeosebi asemănarea cu înălțimile celeste, unde adeseori bolta cerească este de un albastru voronețian ori plină de nori pregătiți să‑și reverse ploile peste pământul însetat, Ioan (Irineu) Cheorbeja a cunoscut frumusețea tradițiilor și a locurilor fără seamăn, precum și strălucirea Bistriței aurii, cum a fost numită sub razele soarelui de vară, dar și a pădurilor ori munților dimprejur.

Frumusețea locurilor i‑a ajutat pe unii să aibă o superioară înțelegere a lumii, dintre ei consacrându‑se scrierilor teologiei, literaturii, înaltelor simțiri și unor deosebite împliniri, realizate și ca rezultat al nașterii și formării într‑un asemenea loc.

L‑am însoțit de câteva ori pe Valea Bistriței, acasă, în locul său de obârșie. În anii viețuirii mele la Mănăstirea Neamț, părintele Irineu m‑a invitat să slujesc în satul său natal, unde era un preot vârstnic, Constantin Stăcescu (a înființat Parohia Popești în anul 1937, trecând la cele veșnice în data de 20 noiembrie 2000), care se pregătea de pensie și ducea cu greu crucea sacerdotală, într‑o vreme când slujitorii Bisericii nu erau atât de numeroși.

Am avut, peste ani, prilejul să întâlnesc câțiva oameni originari din același loc, cu renume în domeniile în care au activat, fiind martor al convorbirilor, care erau adeseori dispute (să le numim cordiale) între Irineu Cheorbeja și partenerii de dialog.

Îl voi pomeni mai întâi pe părintele Petroniu Tănase. Într‑una dintre călătoriile mele la Muntele Athos împreună cu părintele Irineu Cheorbeja, fiind însoțiți de arhimandritul Laurențiu (Leopold) Niță, la puțin timp după trecerea către Domnul a arhimandritului Mitrofan Băltuță, am fost oaspeții Schitului Prodromu.

În afara slujbelor și a programului comunitar, am asistat la discuții interesante între părinții Petroniu Tănase și Irineu Cheorbeja.

Erau multe amintiri comune. M‑a frapat diferența izbitoare dintre cei doi protagoniști, părintele Petroniu, cu duhul filocalic, iar părintele Irineu, hotărât să nu cedeze în vreun fel și să‑și apere propriile păreri. Unele dintre acestea erau legate și de zona natală, cei doi fiind născuți la câțiva kilometri depărtare.

La fel, îmi amintesc de întâlnirea dintre Irineu Cheorbeja și cunoscutul scriitor, lingvist, filantrop și amfitrion de excepție Paul Miron, ale cărui obârșii erau pe de o parte lângă Fălticeni, pe de altă parte pe Valea Muntelui, aproape de părintele Irineu. Cred că erau și rubedenii, dar mai ales apropiați de multă vreme.

Dialogul dintre familia lui Paul Miron și arhimandritul Irineu ar fi fost bine să se înregistreze, apoi să fie preluat cuvânt cu cuvânt, întrucât putea să constituie un deliciu spiritual ori să umple paginile unei nuvele de succes.

Dincolo de ineditul acestor întâlniri, lui Irineu Cheorbeja îi făcea plăcere să revină, după discuțiile care abia ce se încheiaseră, cu un cuvânt mai potrivit, celor angrenați în dialog ori celor care, din întâmplare, participau la astfel de discuții.

O altă persoană apropiată de părintele Irineu Cheorbeja a fost stareța Mănăstirii Agapia, stavrofora Eustochia Ciucanu, pe care cunoscutul arhimandrit și medic o vizita și care, la rându‑i, îi întorcea vizita la Mănăstirea Neamț. M‑am bucurat să aflu recent că părintele Irineu Cheorbeja a oferit din lucrurile personale, agonisite în timpul vieții, Mănăstirii Agapia, printre care și câteva tablouri prețioase, arătându‑și prin acest gest prețuirea pentru vestita stareță de altădată a cunoscutei vetre călugărești nemțene.

Când eram elev la seminar, arhimandritul Irineu Cheorbeja venea de câteva ori pe an la Mănăstirea Neamț, unde avea o casă pe care o dobândise de la Consiliul mănăstirii, în vremea când fusese profesor și medic la Seminarul Teologic din preajma lavrei, precum și doctor al mănăstirilor din preajmă.

Preocupat de medicina de recuperare, și catalogat drept un priceput diagnostician, în vremea regimului comunist a fost alinător al suferințelor monahilor împuținați în urma Decretului din 1959, urmăriți și persecutați de către regimul ostil Bisericii.

Una dintre povestirile lui vorbea despre aspra nevoință a unui călugăr din zona nemțeană care adoptase anumite practici aspre, chiar autoflagelare, pentru a se păzi curat cu mintea și trupul în lupta războiului nevăzut.

M‑am bucurat să observ că părintele Cheorbeja îi știa aproape pe fiecare în parte, iar despre unii putea să ofere suficiente date pentru înscrierea lor într‑un șir paterical al monahilor din acea perioadă.

Născut pe Valea Bistriței, Irineu Cheorbeja a devenit la 19 ani monah și ierodiacon. Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, care‑l întâlnise de câteva ori, a dorit să participe personal la călugăria lui, săvârșită în Schitul Tarcău, un loc aproape inaccesibil atunci, spre care se călătorea pe poteci și doar pe drumul îngust de lângă valea pârâului cu același nume. Era un topos rezervat sihaștrilor și prea puțin pelerinilor ori turiștilor.

Cu bucurie amintindu‑și de momentul acela, Irineu Cheorbeja îl evoca elogios pe Mitropolitul Irineu Mihălcescu, spunând că el a dorit să‑i pună numele ca să‑l pomenească. A doua zi după călugărie și hirotonie, bătrânul arhipăstor al Moldovei l‑a hirotesit arhidiacon.

Merită să amintesc că Irineu Cheorbeja era preocupat de muzică, cu toate că uneori vocea lui nu se preta la cântarea comună, ci mai mult solitară. Cu toate acestea, perioada de diaconie dimpreună cu amintirile dintru început au rămas adânc sădite în inima lui, iar recunoștința pentru Irineu Mihălcescu, nașul și ierarhul care l‑a hirotonit, a fost mereu împrospătată prin rugăciune, gratitudine și evocare.

O vreme, în timpul Decretului comunist, Irineu Cheorbeja a activat ca medic în diferite locuri, inclusiv în stațiunea Slănic Moldova. Era preocupat de latura balneologică și recuperativă a medicinei, fiind specializat în această ramură, străduindu‑se să aprofundeze un segment al medicinei care privea oamenii suferinzi și adeseori uitați.

În domeniul balneologic, ca medic de recuperare, dar și ca diagnostician, a avut rezultate pe măsură.

Acesta a fost motivul pentru care Patriarhul Justinian, în ultima parte a vieții, l‑a chemat la București, păstrându‑l, mai apoi, tot ca medic personal și Patriarhii Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, cel din urmă pentru scurt timp.

Un alt aspect care trebuie amintit este acela al slujirii sale ca Reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului.

Într‑o situație delicată și dificilă, pricinuită de accidentul petrecut în Ierusalim, care a condus la pierderea vieții arhimandritului Irineu Ilie, se căuta un nou Superior.

Venit în Moldova pentru câteva zile, în octombrie 1988, Patriarhul Teoctist s‑a aflat în dialog cu stareții mănăstirilor nemțene. Existau câteva propuneri pentru desemnarea noului Superior. Se pare că Patriarhul Teoctist ar fi dorit numirea unui călugăr mai tânăr. În cele din urmă, Irineu Cheorbeja a fost trimis la sfârșitul lunii octombrie 1988 în ascultarea de la Așezămintele românești din Ierusalim și Iordan. A rămas în Țara Sfântă până în toamna anului următor, când, în locul lui, a fost numit arhimandritul Irineu Pop, mai târziu Episcop‑vicar la Cluj și Arhiepiscop la Alba Iulia.

A fost perioada celor trei Irinei, etimologia numelui din limba greacă însemnând oameni ai păcii. Nu știu dacă toți au fost, în aceeași măsură, în același duh, dar mărturisesc că au slujit la Ierusalim într‑o vreme cu felurite piedici, mai ales al treilea Irineu, care a asistat inclusiv la schimbările politice de după anul 1989.

Arhimandritul Irineu Cheorbeja evoca adesea, după venirea în țară, momentele care l‑au marcat la Patriarhia Ierusalimului, în special întâlnirea cu Patriarhul Diodor. Pomenea, cu bucurie și oareșce nostalgie, despre întrevederile cu diferiții ierarhi pe care i‑a întâlnit acolo, însă cel mai mult se aprindea când depăna poveștile „țesute” din gândurile, cuvintele și memoriile pe care i le oferiseră pelerinii veniți din toată lumea pe care i‑a întâmpinat acolo.

Era fascinat de ceea ce văzuse, iar predicile sale după revenirea de la Ierusalim aveau ca subiect consistent adevărurile Evangheliei, precum și geografia Țării Sfinte, teme pe care el, teologul și doctorul, le îmbina cu mărturiile pelerinului care ajunsese într‑o perioadă atât de grea în Țara Sfântă, bucurându‑se de ce întâlnise și învățase acolo.

Când s‑a întors de la Ierusalim, era un om schimbat într‑o oarecare măsură.

La puțin timp după stabilirea sa la Mănăstirea Neamț, a devenit stareț al lavrei. Pentru osteneala, râvna, vârsta și efortul pe care le făcuse întru slujirea Bisericii, Dumnezeu a rânduit să‑i ofere realizări și bucurii, așa cum a constituit‑o refacerea incintei voievodalei mănăstiri, acoperirea ei cu tablă de cupru, precum și șantierul de restaurare a picturii din biserica ștefaniană, proces sensibil și greoi, care a pus în lumină una dintre cele mai prețioase opere iconografice din Moldova. Păcat însă că șantierul de restaurare a bisericii ștefaniene nu a avut finalitate...

Trebuie să subliniez că, deși mănăstirea a beneficiat de aceste lucrări, în mare parte, refacerea incintei mănăstirești și acoperirea ei cu tablă rezistentă s‑au realizat prin implicarea directă a Mitropolitului Daniel al Moldovei și Bucovinei, la care s‑a adăugat sprijinul Guvernului român din acea vreme. Acest efort semnificativ avea în vedere întâmpinarea cuviincioasă a evenimentului prilejuit de împlinirea a 500 de ani de la sfințirea bisericii Mănăstirii Neamț, după ce Sfântul Voievod Ștefan zidise biserica în perioada 1485‑1497.

A urmat momentul retragerii din ascultarea de stareț al Mănăstirii Neamț, după care arhimandritul Irineu și‑a trăit ultimii trei ani ai vieții într‑o oarecare liniștire, schimbat și preocupat de ceasul zilei din urmă.

Fiind slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași în acea perioadă, în popasurile pe care le făceam la Mănăstirea Neamț, l‑am vizitat. Era sfătos, primitor, iar când starea sufletească îi îngăduia, uimitor de bun, chiar milostiv, plin de surprize.

Întrucât avusese mulți prieteni pictori și iubitori de artă, avea în preajmă felurite tablouri și icoane. Până la urmă le‑a împărțit. Și mie a vrut să‑mi ofere un tablou, dar i‑am amintit că locuisem la Mănăstirea Neamț, într‑un spațiu în care, înaintea mea, un monah iubitor de artă realizase multe picturi cu teme diferite, în special peisaje, flori și chiar portrete (protosinghelul Veniamin Acojocăriței).

Când am plecat de la Mănăstirea Neamț le‑am lăsat pe toate la locul lor. După ceva ani, dintre cele peste 50 de tablouri lăsate de mine mănăstirii, starețul mi‑a dat, ca semn al neuitării, o pictură, întrucât spațiul chiliei de atunci nu îngăduia mai mult. Poate de aceea Dumnezeu a rânduit ca alți pictori, peste ani, să mă facă părtaș unor astfel de daruri, care nu doar înnobilează spațiul unei odăi, ci te ajută să fii mai aproape de tema așezată între ramele tabloului.

Arhimandritul Irineu Cheorbeja a fost un om atipic, uneori greu de abordat, imprevizibil, dar a avut câteva daruri evidente pe care nu le primesc mulți oameni. Nu fac referire doar la cunoștințele de medicină, ci și la preocuparea sa față de artă, literatură, chiar și față de sport. Se bucura de întâlnirea cu oamenii pe care‑i cunoștea de demult, unii dintre ei slujitori de faimă ai Bisericii, alții scriitori, medici, profesori, pictori și așa mai departe.

A avut experiențe pe care puțini monahi le au în viață, cum a fost cea a viețuirii în multe mănăstiri de vază ale țării, inclusiv la Polovragi, împreună cu Bartolomeu Anania, sau mai târziu la Mănăstirea Neamț printre călugări de faimă, ori la Catedrala Patriarhală din București, unde l‑am găsit consemnat în câteva acte de cancelarie și documente de epocă, cele dintâi din vremea Patriarhului Justinian, precum și ulterior, când apărea în soboare, la mari sărbători, la predicile rânduite ori cu alte prilejuri.

Dacă încercăm să‑l individualizăm în câteva cuvinte, putem afirma că Irineu Cheorbeja a fost singurul medic și doctor în medicină care a ajuns stareț al Mănăstirii Neamț, unul dintre puținii monahi ai mănăstirii rânduiți în ascultările de la Ierusalim și Iordan, precum și în slujirea Catedralei Patriarhale din București și a Administrației Patriarhale.

Pe de altă parte, a fost și starețul care, într‑o conjunctură fericită și un moment special al istoriei lavrei, a reușit să‑și arate priceperea și osteneala în restaurarea străvechii mănăstiri, mai ales a bisericii ștefaniene, la popasul celor 500 de ani de la zidirea ei.