Frânturi din povestea vieţii unui om obişnuit

,,De rupi din codru-o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea...“

(G. Coşbuc)

Era la început de februarie 1937. Satul Rădăşeni din apropierea târgului Fălticenilor era acoperit de omătul mare ce ocrotea ogoarele şi gospodăriile frumos îngrijite. Nu peste multă vreme pomii roditori aveau să dea potop de floare multicoloră şi mai apoi roade bogate. În casa modestă a lui Toader şi a Mariei Aioanei, oameni harnici şi evlavioşi, venise pe lume un alt prunc, unul dintre cei 12 pe care Dumnezeu i-a dăruit.

Copilărie în vreme de război

Toader se născuse şi el într-o familie numeroasă, undeva lângă iazul din Pocoleni, iar soţia lui, Maria, femeie de o rară bunătate şi îngăduinţă, provenea din familia lui Miron şi a Nastasiei Pintilii, oameni aflaţi printre primii gospodari ai aşezării. Miron Pintilii fusese primar în perioada de după Primul Război Mondial şi unul dintre principalii ctitori ai măreţei Biserici „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“, pentru a cărei construcţie sătenii de frunte ai Rădăşenilor au făcut de multe ori sfat în casa lui.

Pruncul care s-a născut în a treia zi a lui Făurar a primit numele Miron şi lumina Botezului prin rugăciunile preotului Haralambie Teodoriu, naşi fiind în biserica ctitorită de bunicul său familia Nicolae şi Maria Aioanei de la iazul Pocolenilor.

A copilărit frumos împreună cu rudele şi vecinii de leatul lui, amintindu-şi după mulţi ani numeroasele peripeţii ale vârstei povestite cu tâlc şi neascunsă bucurie.

Starea aceasta n-a durat prea mult. Cel de-al Doilea Război Mondial lăsase urme adânci şi în lumea satului Rădăşeni. Numeroase familii îşi jeleau morţii seceraţi de gloanţele nemiloase. Din diferitele câmpuri de luptă soseau telegrame care îndoliau mame şi soţii despărţite de bărbaţii şi copiii lor. Basmale negre acopereau pentru multă vreme chipurile cu ochi în care fulgera albăstrime de cer. Pomenile erau purtate cu mare grijă în fiecare casă şi copiilor li se vorbea adesea despre cei care înfruntaseră moartea. Astfel de încercări au fost şi în familia pruncului Miron.

Când sătenii au fost evacuaţi la Vişina şi Dumbrăveni, oamenii puneau în căruţe ce aveau mai de preţ, haine, covoare sau câţiva crăiţari. Toader şi Maria Aioanei au umplut căruţa cu prunci acoperiţi în lăicere de lână, lăsând toată agoniseala de o viaţă. La întoarcere au găsit casa goală. Toată osteneala lor fusese împrăştiată de soldaţii care se aciuaseră în sat. Nu s-au descurajat, au muncit din greu şi au cumpărat cele trebuincioase.

Aprecia lucrarea Bisericii şi se implica în măsura puterilor lui

A început şcoala în astfel de condiţii, cu dascăli care erau schimbaţi des. Printre ei s-au numărat Lucreţia Gavril, Beatrice Ilioaia, Natalia Lovinescu, Teodora Grigorescu şi directorul Vasile Gavril. Familia Aioanei era apropiată familiei învăţătorilor Vasile şi Lucreţia Gavril, prietenie care s-a dovedit mai târziu, în marile încercări prin care au trecut aceştia în anii de după 1950. Foametea din 1947 şi frământările care au survenit au schimbat mult viaţa liniştită de până atunci. Pământul le-a fost luat, rămânând doar cu cu o mică suprafaţă situată aproape de casă. Au pierdut atunci via şi livada, cu o apreciabilă suprafaţă arabilă. Cu toate acestea nu s-au descurajat. Au luptat în tăcere, au muncit mult, şi-au pus nădejdea în Dumnezeu, cerându-I ajutor şi binecuvântare. Toate acestea au dezvoltat în tânărul Miron un simţ al hărniciei şi al bunei chivernisiri.

Bunicul său Miron Pintilii a trecut la Domnul pe când el era copil. Fost primar al localităţii şi ctitor al bisericii celei mari din sat închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a avut cinstea de a fi îngropat aproape de sfântul locaş ridicat prin strădania lui şi a unor gospodari ai vremii dintre care-i amintesc pe Vasile Grecu, Gheorghe a Roşului-Amariei şi Gheorghe Manolache.

Când avea zece ani a întâmpinat împreună cu alţi copii şi cu sătenii din Rădăşeni moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, aduse în pelerinaj prin localităţile Moldovei de către Arhimandritul Teoctist Arăpaşu. Pe imaşul satului s-au făcut rugăciuni stăruitoare pentru ca Dumnezeu să reverse ploaie, binecuvântare care a şi venit în ziua aceea, după mult timp de secetă cumplită.

Absolvind şcoala generală, între anii 1950-1953 s-a înscris la o Şcoală de Arte şi Meserii care funcţiona pe lângă Direcţia Forţelor de Muncă din Fălticeni, cu specializarea tâmplărie. Acolo a învăţat tainele lemnului, descoperindu-i frumuseţile, devenind un cunoscător şi bun mânuitor al ,,aurului verde“, asemenea marilor săi profesori Mihai Muşat, Gheorghe Grumăzescu sau Gheorghe Acasandrei. Până la pensionare, vreme de 40 de ani, a rămas credincios vocaţiei sale. În atelierul de tâmplărie, la Fabrica de Mobilă sau acasă, ore în şir meşterea şi dăruia frumuseţe lemnului, fie într-o piesă de mobilier, fie într-o fereastră frumos realizată prin care avea să treacă razele soarelui ori într-un obiect obişnuit folosit la treburile gospodăreşti. În acei ani a atins şi momente vecine cu perfecţiunea, iar când lăsa uneltele deoparte avea bucuria lucrului împlinit şi o stare sufletească în care comunica cu Dăruitorul a toate, Stăpânul şi Purtătorul de grijă al tuturor.

La 6 noiembrie 1960 s-a căsătorit cu Elena Ancuţa din Rădăşeni, fiica unui erou de la Cotul Donului, şi au avut împreună doi fii. Activitatea lui profesională s-a împletit în mod fericit cu viaţa Bisericii. Lipsea rar de la sfintele slujbe şi nu fără motiv întemeiat. Din iubirea faţă de Biserică s-a născut şi apropierea sufletească faţă de preotul Ilie Ilisei de la biserica Fălticenilor Vechi, unde a devenit consilier şi epitrop. Aprecia în mod realist lucrarea slujitorilor Bisericii, se implica în măsura puterilor lui, invitând şi pe alţii să facă acelaşi lucru. În ultimii zece ani i-a stat alături mai tânărului preot Bogdan Apostol pe care l-a iubit şi faţă de care avea numai cuvinte de laudă. Eliberat de obligaţiile de serviciu a găsit mai mult timp pentru lucrarea spirituală. De multe ori drumurile lui s-au îndreptat spre mănăstirile nemţene. A călătorit foarte des la Schitul Pocrov unde a fost prezent la hramul Acoperământului Maicii Domnului fără întrerupere, timp de 25 de ani la rând, de asemenea la mănăstirile Neamţ, Sihăstria sau la Catedrala mitropolitană din Iaşi.

Mirele Hristos a venit să vadă dacă a privegheat îndeajuns

Într-un pelerinaj făcut îndată după anul 2000 a descoperit frumuseţile şi tainele Muntelui Athos, întâlnindu-se cu părinţii Petroniu Tănase, Dionisie Ignat şi alţii, păstrând pentru sine aceste adevărate bucurii duhovniceşti până în ziua lui din urmă. La chemarea preotului Petru Irimescu din Rădăşeni, împreună cu alţi credincioşi, a mai făcut pelerinaje la Ierusalim, în Grecia, Constantinopol, Asia Mică, Rusia şi Ucraina.

A fost o bună gazdă, având mereu casa deschisă nu doar rudeniilor, prietenilor, vecinilor, ci şi numeroşilor slujitori ai Bisericii. Nouă ierarhi şi zeci de monahi şi preoţi i-au trecut pragul şi au primit de la el o vorbă bună şi un pahar cu apă. Chiar Patriarhul României a poposit într-o zi în casa lui, pe când era Mitropolit al Moldovei şi se întorcea de la mănăstirile din Bucovina.

Ultima parte a vieţii i-a fost înnegurată de o grea suferinţă. La spitale din Iaşi sau pe patul de acasă şi-a dat seama de toate cele trecătoare ale lumii acesteia şi de valoarea sufletului. În marile încercări şi dureri vărsa câte o lacrimă, apoi se împărtăşea din Potirul Vieţii Veşnice. Cu o zi înainte de a trece pragul acestei lumi s-a rugat din toată inima ca Dumnezeu să-l pomenească întru împărăţia Sa. Nu va fi făcut tot ceea ce trebuia, dar s-a străduit cât de cât să răspundă chemării Părintelui ceresc.

Aproape de miezul nopţii, la praznicul Preasfintei Treimi din 2009, sufletul său a fost dezlegat din cele ale trupului. Preotul pe care-l preţuia, soţia şi doi consilieri ai parohiei au fost în preajmă atunci când Mirele Hristos a venit să vadă dacă a privegheat îndeajuns.

Mulţi ierarhi, aproximativ 200 de preoţi şi monahi şi foarte mulţi prieteni, rudenii, cunoscuţi şi oameni de rând s-au perindat în acele zile la căpătâiul rămăşiţelor sale pământeşti. Cuvinte frumoase, cântări şi rugăciuni, mii de flori, mireasmă de tămâie şi glas de clopote s-au înmănunchiat în ţinutul livezilor nesfârşite de la Fălticeni. Cerul a fost trist şi a picurat câteva lacrimi înainte de vremea despărţirii.

Iată, în câteva cuvinte, povestea vieţii unui om obişnuit, cu numele Miron Aioanei, tatăl meu.