Frânturi din viaţa sfântului mult iubit al ostrovului Cernicăi

Mănăstirea Cernica în cei patru sute de ani și mai bine de istorie, în timpul cărora s-a bucurat de danii și de vizite importante ale domnilor, boierilor și ale unor mari ierarhi, a cunoscut cea mai frumoasă perioadă în vremea slujirii și a conducerii unuia dintre fiii născuți întru duhul tocmai la Altarul acesteia, și anume, Sfântul Calinic Cernicanul.

Sfântul Calinic, de când a intrat în mănăstire ca frate începător, înainte de a împlini 20 de ani, și până când a trecut la Domnul, ca Episcop al Râmnicului, a făcut cunoscută în întreaga lume Mănăstirea Cernica, vatra duhovnicească a sufletului său, unde s-a retras pentru rugăciune și meditație în ultimele luni ale vieții. Dintr-o mănăstire smerită, care nu avea cu ce-și hrăni călugării (deși erau doar câțiva vie­țuitori bătrâni și neputincioși), fără posibilitatea de a-și repara zidurile bătrâne ori de a zidi altele noi, a cunoscut în vremea stăreției Sfântului Calinic, care s-a ocupat întru stăruitoare lucrare pentru înfrumusețarea ei la fel de mulți ani cât a fost viețuirea pe pământ a Domnului Slavei, adică 33 de ani, o perioadă de înflorire duhovnicească și materială.

Despre Sfântul Ierarh Calinic se pot scrie ori rosti multe dintre cele păstrate în tradiția mănăstirii aflate între ape și cer, ca un înger păzitor al Cetății Bucureș­tilor care stă de veghe dincolo de hotarele Capitalei și care întotdeauna, prin rugăciune, i-a susținut pe locuitorii acestui pământ încercat în istorie.

Dintre numeroasele mărturii pe care le-am cunoscut în ultimii ani, aș dori să evoc în continuare câteva, ca un prinos de cinstire la pomenirea Sfântului Calinic, acum cu o semnificație aparte, când ne aducem aminte că acesta, în urmă cu 150 de ani, trudit de mulțimea anilor, a venit la Cernica pentru a se odihni și a se pregăti de întâlnirea cu Domnul Slavei, Mai-Marele arhiereilor.

A fost așezat atunci în mormântul din pridvorul bisericii celei mari a mănăstirii, cinstin­du-i-se statura de ctitor celui care a ridicat mai multe biserici și care a dorit să păstreze oarecum aceeași formă ca a bisericii cernicane, zidind sfinte locașuri la Păsărea, la Frăsinei ori în incinta episcopiei unde a păstorit la Râmnicul Noului Severin, Râmnicu- Vâlcea de astăzi, și în alte locuri.

Cea mai profundă îndeletnicire a sa a fost însă grija pentru suflet.

Trupul i-a fost așezat în mormântul din pridvorul Bisericii „Sfântul Gheorghe” până în timpul arhipăstoririi Patriarhului Justinian Marina, care a hotărât, în vremuri grele, ca doi călugări vrednici, din tinerețile lor, aflați întru monahicească viețuire, să-i scoată din mormânt osemintele. Aceștia, așezându-le în racla cea nou sculptată cu măiestrie și acoperită pe alocuri cu argint, le-au pregătit în vederea proclamării canonizării Sfântului celui iubit de cernicani. Cei doi călugări, care au ajuns peste ani ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, și-au recunoscut atunci limitele, iar unul dintre ei i-a spus personal Patriarhului că nu este vrednic să așeze cu mâna lui, chiar dacă avea și cunoștințe medicale, osemintele marelui Avvă. Patriarhul i-a spus în zilele acelea arhidiaconului Bartolomeu Anania:

„Să faci ascultare, treci mai înainte pe la duhovnic și apoi să așezi, după cum ai învățat la orele de anatomie din Facultatea de Medicină dimpreună cu Roman Stanciu (mai târziu Roman Ialomițeanul), osemintele cuviosului în raclă.”

Inspirat și minunat de lucrarea lui Dumnezeu în viața Sfântului Calinic, dar și în viața lui, Bartolomeu Anania avea să se aplece în nopțile care au urmat deasupra foii de hârtie și să lase o capodoperă a genului liturgic literar, „File de Acatist”, între care și cele închinate Sfântului Calinic,

„Bucură-te, cel ce-n lacrimi i-aduni soarelui izvor;
Bucură-te că-n suspinu-ți cântă Dumnezeu de dor;
Bucură-te, cel ce-n tronul nevoinței tale stărui;
Bucură-te, că ești toate tuturor și fiecărui;
Bucură-te, ritm de taină pe lăuntrică suflare;
Bucură-te, că-n tăcere umpli cerul de cântare;
Bucură-te, grai prin care Dumnezeu coboară-n faptă;
Bucură-te, zbor de înger scris în mâna ta cea dreaptă;
Bucură-te grâu de jertfă copt în lanuri de Scriptură;
Bucură-te că din tine Domnul și-a făcut prescură;
Bucură-te fir de nufăr înflorit peste miasmă;
Bucură-te că te soarbe sufletul cape-o aghiazmă;
Bucură-te, mare Avvă, dulce Calinic, părinte.”

Iubirea Vrednicului Patriarh față de Sfântul Calinic s-a manifestat și prin grija pe care a avut-o față de ctitoria acestuia de la Cernica.

La 100 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului, Patriarhul amintit a sfințit pictura din trapeza mănăstirii și a inaugurat Casa memorială în care a viețuit Iubitorul de Dumnezeu, după cum a rămas consemnat în Cartea de aur a Mănăstirii Cernica:

„Astăzi, în a unsprezecea zi a lunii aprilie, din anul mântuirii 1968, când s-au împlinit o sută de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Ierarh Calinic Cernicanul, s-a săvârșit liturghie arhierească în biserica din ostrovul Sfântul Gheorghe, de către Prea Fericirea Sa Părintele Patriarh Justinian, înconjurat de ÎÎ. PP. SS. Mitropoliți Tit Simedrea și Efrem Enăcescu și de PP. SS. Episcopi Antim Târgovișteanul și Visarion Ploieșteanul, vicari pa­triarhali, de sobor de arhiman­driți, ierodiaconi și diaconi.

Cu prilejul acesta, s-a sfințit pictura lucrată în trapeza mănăstirii și a fost inaugurată Casa memorială în care a viețuit și și-a încheiat viața pământească Sfântul Ierarh Calinic.”

În aceleași momente ale sărbătorilor închinate Sfântului Calinic, Patriarhul Justinian l-a numit stareț la Cernica pe părintele protosinghel Roman Stanciu, în locul arhimandritului Atanasie Gladcovski, care a condus mănăstirea în timpul unor importante lucrări de restaurare, iar urmașul său a rămas la Cernica vreo 14 ani, până la ridicarea sa la treapta de arhiereu. Numirea s-a făcut la 1 aprilie 1959.

În vremea păstoririi ca Episcop al Râmnicului Noului Severin, a călătorit adeseori prin eparhie, fiind plăcut impresionat de locurile liniștite, mai ales cele din munți, așa cum era și cel unde s-a zidit Schitul Frăsinei.

A dorit să facă acolo o mănăstire chinovială, asemenea celei de la Cernica, și a pus piatra de temelie în 1863, zidindu-se biserică frumoasă și chilii, trapeză și cele necesare, așezând reguli ca la Cernica; și s-au așezat degrabă în jurul starețului câțiva călugări, dar locul era destul de îndepărtat și aspru, iar cei care viețuiau acolo treceau prin multe ispite, de aceea puțini erau între cei care se încumetau să zăbovească acolo.

A rânduit atunci, scriind pe o piatră aflată la aproximativ un kilometru mai jos de mănăstire, următoarele:

„Calinic, cu mila lui Dumnezeu, Episcop al Râmnicului Noului Severin, acest locaș s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinți monahi. Și fiind­că din partea femeiască putea să se aducă vreun scandal monahilor viețuitori, de aceea, sub grea legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem și toate nenorocirile să fie asupra lor, precum: sărăcia, gubăvia și tot felul de pedepse. Și iarăși, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu și a smereniei noastre și să vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic. Râmnic, 1867, ianuarie, 17”.

Sfântul Calinic a dorit mult ca la sfârșitul vieții să se întoarcă la Mănăstirea Cernica. Era în vârstă, dar și foarte bolnav, iar o parte din suferința lui își avea obârșia în postul îndelungat și aspru din primii ani ai viețuirii sale în cinul monahicesc.

După șaptesprezece ani de păstorire a turmei lui Hristos din Eparhia Râmnicului Noului Severin, adică în ziua de 24 mai 1867, Sfântul Ierarh Calinic s-a întors la Cernica. A venit în biserică, a asistat la Sfânta Liturghie și apoi a mers la chilia sa dinainte pregătită, nemaiieșind până la sfârșitul său, fiindcă „slăbise cu totul de bătrânețe și mai ales de post”.

A lăsat mănăstirii o diată, adică un cuvânt pe care îl adresa din inimă celor care aveau să se ocupe de ultimele zile ale petrecerii sale printre frații cernicani, spunând că el, care a îmbrăcat sfântul și îngerescul monahicesc chip în Mănăstirea Cernica la anul al nouăsprezecelea al vieții, adică la 12 noiembrie 1808, s-a făgăduit la Dumnezeu ca să aibă viețuirea cea de bunăvoie dintru acea vreme până la apropierea de mormânt în acest loc. Amintea că nu a adunat aur și argint, nici alt fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.

Drept aceea, spunea Sfântul Calinic: „Nimeni să nu se ostenească după moartea mea, cercând sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea călugărească, mai mult la sfârșit ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi va fi lui Dumnezeu că după moartea mea nu va mai rămâne nici un ban, decât de s-ar împărți cea mai multă strânsoare după mine. Și dacă n-ar voi nimeni cel atât de sărac să mă dea obișnuitei îngropări, apoi mă rog acelor care își aduc aminte de moartea lor, să îmi târască păcătosul meu trup la oricare biserică săracă și acolo lângă trupuri să îl îngroape. Iar dacă voirea stăpânitorilor ar porunci să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători fiind în eparhie, să mă îngroape în Episcopie, lângă biserica cea din nou făcută, iar fiindu-mi să­vârșirea afară de eparhie, să mă îngroape în Sfânta Mănăstire Cernica lângă biserica cea nouă de noi zidită unde ne-am călugărit și mult ne-am ostenit din tinerețe la bătrânețe. Deci dacă cel ce va voi ca fără bani să-mi pomenească păcătosul suflet la rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca cela și singur să fie pomenit în Împă­răția Cerului. Iar cel ce va avea trebu­ință de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel atât de sărac, cel ce nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar Milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor și mie păcătosul, în veci. Amin.”