Gânduri ale elevilor despre Crăciunul în pandemie

Nu există meserie mai frumoasă decât misiunea de dascăl, aceasta mi-a fost impresia încă de la prima oră de curs, la catedră, într-o şcoală din centrul Capitalei, ca mai apoi, după un deceniu de activitate didactică, să am convingerea că nu am exagerat câtuşi de puţin. Auzeam în jurul meu că elevii „nu mai sunt ca altădată”, nu înţelegeam, însă, dacă afirmaţia ar trebui să mă îngrijoreze.

Încă „stăteam în banca mea”, auzind un profesor (coleg de serviciu, mai nou) tânguindu-se; aproape că nici nu îndrăzneam să-mi ridic ochii din pământ. Nu-mi venea a crede că sunt alături de profesorii pe care, nu de mult, îi admiram nespus, iar ei, altădată, straşnic m-ar fi „tras de urechi” pentru simplul fapt că mă zgâiam la pereţi, gândindu-mă la nemurirea sufletului, la propriu vorbind, în loc să mă concentrez la oră, întru totul, de la început până la sfârşit. Şi totuşi, mă întrebam: oare cum sunt elevii din zilele noastre?

În primul an, plecam la şcoală cu inima strânsă, dar, trecând zilele una după alta, constatam că totul e bine şi toată lumea este în siguranţă. Ce mult aş vrea, acum, să fiu şi eu cu ei, de partea cealaltă a catedrei, gândeam în tăcere.

Îmi aminteam de atmosfera din clasa mea, elevă fiind, de cum stăteam noi în bănci, nemişcaţi, fără a cârti, numai ochi şi urechi la profesori. Nu întorceam capul în stânga sau în dreapta, priveam drept, chiar dacă privirile noastre treceau şi dincolo de profesor, de tablă, de pereţi, de şcoală, spre o lume ştiută numai de noi, deşi toţi lăsam impresia că suntem acolo, ancoraţi în miezul problemei.

Pandemia de anul acesta m-a făcut să-mi reactivez amintirile, întrucât copiii stăteau nemişcaţi în bănci (ca şi copiii „de altădată”), privind fix spre profesori, ori poate dincolo de ei (cine poate şti ce temeri ascund în suflețelele lor), parcă implorând siguranţă. Nu se mai plimba nimeni printre bănci, nimeni nu mai vorbea neîntrebat, se concentrau numai la lecţie, cel puţin aşa a fost la început, o vreme, până la noile restricţii, când am trecut la şcoala on-line.

Ceea ce puteam observa la ei, dacă le priveam mai atent ochii, deasupra măştilor chirurgicale, era mulţumirea lor „cu puţin”, recunoştinţa că totuşi li se îngăduie să fie la şcoală, chiar şi aşa, în câte o jumătate de clasă, într-o sală anostă, fără ambientul din anii trecuţi. Cu un ochi îmi venea a râde, bucuroasă de revederea la cursuri, iar cu celălalt a plânge, pentru că elevii nu mai îndrăzneau a se veseli din te miri ce. Pur şi simplu, acum erau concentrați la fiecare moment, cu o oarecare gravitate. 

Povești pline de emoție

Pentru luna decembrie a acestui an am propus o activitate extraşcolară: „O poveste de Crăciun”. Cerinţa în cadrul acestei activităţi presupune relatarea unei amintiri personale, petrecută ­cândva, în preajma Crăciunului. Cel mai mult m-a impresionat povestea unui elev de liceu, care a scris despre Crăciunul anului 2020 la timpul trecut: „Era iarna anului 2020. Un virus periculos invadase planeta încă din anul precedent, iar ştirile anunţau că mulți oameni îşi pierduseră viaţa, mai ales oameni trecuţi de vârsta de 60 de ani. Spitalele erau pline de oameni bolnavi, în pragul morţii, iar bisericile şi mai pline, de oameni credincioşi, care nădăjduiau la Dumnezeu, implorând să curme această cruntă boală ce se întindea cu o repeziciune uimitoare pe glob. A fost primul an în care Crăciunul nu mai era la fel. Târgul de Crăciun şi concertele de sărbători au fost complet interzise. Rudele nu ne mai vizitau. Întâlniri nu mai aveau loc nicăieri. Colindătorii nu mai erau văzuţi cu ochi buni de către unii dintre vecini. Noi, copiii, voiam să vestim peste tot Naşterea Domnului, dar oamenii erau prea speriaţi să mai asculte colinde... Am primit cele mai frumoase cadouri de Crăciun, dar mi-am dat seama că nici nu mi le doream, de fapt. Ceea ce era cel mai important pentru mine de Crăciun era prezenţa familiei, dar să fiu şi alături de alţi oameni dragi, cei pe care îi iubeam atât de mult încât mă feream să-i întâlnesc… Era foarte straniu să ştiu, în acel an, că absenţa mea e o dovadă de dragoste pentru bunicii mei care, altădată, abia m-aşteptau de sărbători.

Am învăţat ceva din toată această năpastă îngăduită de Dumnezeu: avem nevoie unii de alţii! Iubirea va fi mereu ceea ce ne va ţine în viaţă”.

Şi alte impresii ale elevilor cu privire la Crăciunul 2020 sunt copleşitoare, în cuvintele lor întrezărindu-se bucuria Sărbătorii, dar în aceeaşi notă de tristeţe, din cauza contextului pandemic:

„Anul acesta, Crăciunul o să fie cu şi despre familie. Eu şi părinţii. O să mă bucur de prezenţa lor. O să depănăm amintiri... Dar o să apară şi o lacrimă în colţul ochiului, pentru că anul acesta e altfel. O să vorbim cu rudele până o să ne lase bateria la telefon, în felul acesta tot vom fi împreună, respectând Tradiţia” (Mara Ioniţă, clasa a IX-a).

„Anul acesta, Crăciunul va fi diferit pentru că restricţiile schimbă radical lucrurile. De exemplu, eu preferam în trecut să merg la ţară, la bunici, în Brăila, dar acum, din cauza virusului, voi rămâne acasă, la Bucureşti. Nu e rău, pentru că voi fi cu părinţii, doar cu ei, şi în acest mod n-am petrecut vreodată Crăciunul, însă, pe viitor, sper să ne petrecem sărbătorile şi cu rudele, după cum ne-am obişnuit, şi să mergem la biserică, fără restricţii, fără măşti, fără frică în suflet că cineva ne-ar putea îmbolnăvi” (Noelle Furcoi, clasa a IX-a).

„Eu am norocul să îmi petrec Crăciunul alături de familia mea, părinţi şi bunici, ca şi până acum, doar că pentru mine Crăciunul însemna şi mersul la colindat cu prietenii, mersul la biserică, unde cântam şi acolo colinde, ne îmbrăţişam, bucuroşi de gândul că această sărbătoare ne intră în case, ceea ce acum nu mai pot face. Situaţia actuală a schimbat multe în obiceiurile noastre de Crăciun, dar trebuie să fim puternici, Naşterea Domnului rămâne o veste minunată, pe care o primim cu bucurie în suflete, actualizarea veşnicei iubiri în Hristos” (Mihaela, clasa a XI-a).

„Eu cred că ne vom bucura şi anul acesta de Crăciun, pandemia nu are cum să ne schimbe sufletele. Chiar şi acum se pot realiza lucruri frumoase, prin intermediul tehnologiei” (Roxana Barbu, clasa a X-a).

Anul 2020 este un an altfel... E necesar, după cum bine ştim, să fim optimişti în orice condiţii şi cu orice fel de restricţii. Trebuie să ne reinventăm în marea aventură a cunoaşterii, astfel încât elevii să primească invitaţia de a fi iarăși împreună, cu bucurie și nădejde în Dumnezeu. Așadar, oricât de grea ar părea meseria de dascăl, rămâne una dintre cele mai nobile slujiri, pentru că are misiunea de a-i călăuzi pe elevi și de a-i pregăti pentru viață.

(Ştefania Ciungu este profesoară la Liceul Teoretic „Decebal” din București)