Gânduri în autogară

Mai aveam puţin până să plece autobuzul şi era tare cald. Mi-am luat un pahar de nesquik de 2 lei de la tonomat şi m-am aşezat pe bordură, cu spatele de gărduleţul autogării, asta după ce am aşezat rucsacul în autobuz, pe un scaun, cu partea fosforescentă a bretelei la geam, să îl văd uşor.

Puţin mai încolo era un ins la vreo 60 de ani, cu moacă şi mâini de om simplu. Faţa îi era tare boţită şi semăna teribil cu Dobrin, exact acelaşi gen de bun cunoscător al rachiurilor. Era slab, uşor adus de spate, avea pe el nişte blugi ponosiţi, părul aproape albit îi era ca tuns de raţe, năclăit de nespălat cu sudoare.

Un oarecare din popor, părea plictisit sau blazat sau, pur şi simplu, îşi trăia nefericirea sa obişnuită, pe care o ştie, deja, dintotdeauna, ca respiraţia. Se plimba pe lângă gărduleţul autogării cu paşi foarte mici şi în micul său univers de câţiva metri pătraţi pe care îi bătucea făcea ordine.

S-a aplecat şi a luat două sticle de bere goale, le-a ridicat frumos în picioare, lângă bordură, ca pe nişte soldăţei verzi. A luat de pe jos un băţ şi cu foarte multă migală a început să îl împletească între fiarele gărduleţului, de parcă ar fi făcut o operă de artă.

Atenţia sa era perfectă în acele momente, ai fi spus că e un maestru Zen care acordă toată prezenţa sa, toată fiinţa sa oricărui act, fiecărui act, oricât de banal ar părea pentru profani actul acela.

A băgat mâinile în buzunarele de la spate şi s-a îndreptat puţin de cocoaşă. Dinspre autogară a apărut jumătatea lui, sufletul său pereche. O femeie grasă, cu şlapi de plastic, cu picioarele murdare, unghiile cu negreală, călcâiele bătătorite. Mâinile, ca nişte pâini graham, s-au mişcat spre el: „Mă duc să stau cu alea niţel!”, a spus, şi s-a îndreptat spre câteva muieri de mai încolo, care semănau toate cu ea şi ea cu ele.

Omul n-a spus nimic şi s-a întors la băţul său, a reînceput să-l mai aşeze în gard, perfectând opera.

M-am uitat în jur, pe jos o furnică trăgea de o fărâmitură enormă de biscuit, o vrabie a venit în zbor şi s-a fixat între două fiare din gărduleţ, intra aproape perfect, avea în cioc o hârtiuţă sau o pană, nu vedeam prea bine, o adiere infimă de vânt a mişcat pe jos, prin praf, un fulguleţ mic de buruiană, ajuns acolo cine ştie de unde, s-a auzit din bulevard o frână puternică, cineva era să calce un pieton pe trecere, soarele ardea foarte tare, mă luase puţin transpiraţia, părul deja mi-l simţeam ca al omului care împletea beţe în gard şi ordona sticlele aruncate de alţii, în definitiv aveam sau puteam să jur că am aproape aceeaşi stare ca şi el în momentul ăla şi brusc am simţit că toate astea au un înţeles comun, un superînţeles, că toate, şi omul cu perechea pe potriva lui, şi eu, şi furnica, vrabia, puful, claxonul, pericolul accidentului mortal, soarele care ardea, în fine, toate sunt legate cu un înţeles aşa de complicat şi aşa de simplu în acelaşi timp, încât era la doar un gând de mine sau la mii de vieţi. Era acea senzaţie când ştii că ai visat ceva, ştii o frântură şi nu poţi prinde restul cu nici un chip.

Parcă ceva le unea pe toate, un înţeles aşa de mare, încât dacă l-aş fi prins aş fi putut să fac orice, absolut orice, în lumea asta şi în oricare alta.