Gânduri pentru dreaptă vieţuire

"Omul nu moare niciodată la nivelul cuvântului; el rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbeşte şi după moarte…", mărturisea Sfântul Ioan de Kronstadt în cartea "Viaţa mea în Hristos". Câte cuvinte nemuritoare viază printre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei cei duşi dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, care rămân mereu vii şi lucrătoare în cei ce le pun la inimile lor… Mai jos ne vorbeşte părintele Cleopa de la Sihăstria despre pregătirea pentru veşnicie.

Fraţilor, să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi?

Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat şi eu mă duc în lumea cea veşnică. Cu ce mă duc? Cu ce am pus în traistă!

Răsărim în naştere, asfinţim în moarte

Când porneşti la drum, ţi-ai pus merinde de acasă, ţi-ai pus ceapă, ţi-ai pus cozonac, ţi-ai pus o sticlă cu vin sau cu apă, ţi-ai pus încălţări, ţi-ai pus brâu, ţi-ai pus căciulă, ţi-ai pus bundiţă de frig. Toate ţi le-ai pus în traistă. Când stai la popas, ce scoţi din traistă? Ce-ai pus! Nu? Aceea şi găseşti. Vom găsi un pahar de apă dat în numele Domnului, o vorbă bună, o milostenie făcută. Dacă am ajutat pe fratele nostru, dacă ne-am rugat pentru cei ce ne-au necăjit să le facă Dumnezeu bine, nu rău; dacă n-am pomenit numele diavolului, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă am privegheat, dacă am citit Sfintele Scripturi, dacă am ajutat pe cel necăjit, pe cel sărman, dacă am îmbrăcat pe cel gol, dacă am primit pe cel străin. Toate le vom găsi dacă le-am pus în traistă, pe drumul cel veşnic.

De la naştere la mormânt – zice un filosof grec – este o clipă. Cel ce a văzut naştere vede şi groapa, negreşit. Ne-am născut, trebuie să murim în chip sigur. Pornim de la naştere şi numai până la groapă ajungem. De aceasta suntem siguri. A răsărit soarele, merge la amiază, merge la apus, aceasta este viaţa noastră. Am răsărit în naştere. Înaintăm negreşit şi asfinţim în moarte. Aceasta să ne fie pururea în minte. Toţi murim, cum zice Isus Sirah. Toţi murim, dar avem un drum la mijloc, nu ştim cât.

De aceea Hristos a spus: "Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme!" Eu ştiu că am să mor, dar nu ştiu când. Acesta-i lucru înfricoşat. Poate acum, poate peste un ceas, şi ce am să iau cu mine? Îngerul păzitor care m-a îndemnat să fac bine şi faptele mele bune sau rele, acelea merg cu mine şi prin vămi şi la Hristos şi la judecată. (…)

Fraţii mei, fericit şi de trei ori fericit este creştinul acela care în fiecare ceas şi în fiecare zi pune ceva în traistă pentru veacul viitor. Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune.

Când vom călători, când vom merge la vămi, când vor veni dracii să spună cuvintele şi lucrurile şi gândurile noastre, să putem arăta şi noi: da, am făcut rău, dar m-am spovedit la duhovnic. Cine se spovedeşte la duhovnic, Duhul Sfânt şterge de la el tot ce a făcut. Să arătăm la judecată: da, am făcut rău, dar am făcut şi milostenie, am făcut şi metanie, am ţinut şi post, m-am spovedit, am făcut milă cu cel sărac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a greşit. Să le arătăm şi noi acestea ca să se pună în cumpănă cele bune şi cele rele.

Cel ce are frică de Dumnezeu are toată înţelepciunea

Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregăteşte pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? "Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale." Care este pârâşul? Conştiinţa noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greşit cu cuvântul, conştiinţa te mustră. De ce ai zis rău de altul? Dacă ai bătut, dacă ai minţit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mustră conştiinţa. Conştiinţa îţi spune tot ce-ai făcut.

Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este pârâşul. El ne pârăşte de pe acum şi, dacă ne împăcăm cu el, este bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Şi cu el ne putem împăca dacă ne spovedim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut şi ne hotărâm să facem fapte bune şi le punem în locul celor rele de mai înainte. Aşa ne împăcăm cu pârâşul. Zice Scriptura: "Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale." O cale este viaţa de acum. Viaţa de aici se numeşte cale pentru că într-una călătorim pe ea. Milioane de oameni călătorim pe ea de la naştere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a 17-a? "Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului."

Auziţi pe cine-i fericeşte Duhul Sfânt: pe cei ce în această cale, adică de la naştere până la moarte, sunt fără prihană, adică fără păcate, pe cei ce călătoresc în calea Domnului.

"Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte." Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vieţii acesteia, se teme să gândească rău şi să vorbească rău şi să facă rău mai departe. Cel ce are frică de Dumnezeu are toată înţelepciunea. Căci spune Solomon: "Frica Domnului este înţelepciune." David o numeşte începutul înţelepciunii. Iar Isus Sirah zice: "Frica Domnului mai presus de toată înţelepciunea a covârşit."

Anotimpurile vieţii

Omul care se teme de Dumnezeu este mai presus decât toţi înţelepţii veacului. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Du-te omule la mormânt, stai acolo şi cugetă la cel ce a murit. Că mâine să ştii că te vei face ca el." La mormintele din cimitir vei învăţa mai mult decât toate şcolile filosofilor din lume. Cel mai înţelept om din lume este cel care cugetă la moarte. Dar de ce? Căci spune Isus Sirah: "Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi."

Dacă cugetăm că vom muri, sigur că ne măsurăm cuvintele, gândurile şi faptele noastre şi nu avem nevoie de frica oamenilor.

Ştim că Dumnezeu este pretutindeni şi ştie şi gândurile noastre. De trei ori fericiţi sunt aceia care în viaţa aceasta scurtă se îngrijesc de suflet şi se împacă cu Dumnezeu.

A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui l-a întrebat îngerul: "Adame, cum ţi s-a părut viaţa?" "Aşa, Doamne, cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe alta." Şaptezeci de ani ai noştri ca pânza unui păianjen s-au socotit, căci ce este mai slab ca pânza păianjenului? "Zilele anilor noştri şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani, şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere." Aţi auzit aceasta în Psaltire. Viaţa noastră trece în foarte scurtă vreme. Drumul nostru este foarte scurt.

Ce ne rămâne de pe pământ? Bogăţia? Cinstea? Viaţa? Tinereţea? Bucuriile lumii? Ce este care nu-i vis şi umbră?

Nu ştii că mai deunăzi erai un copilaş? Nu vezi un copilaş mic care acum a răsărit? Aţi auzit ce spune Scriptura? "Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori." A răsărit o floricică; creşte floarea mai mare. Apoi gata, se mărită, se însoară, nu mai apare toamna pe cap. (…) A început a se înălbi barba, părul. Gata! Patru anotimpuri are viaţa noastră. Primăvara este copilăria, vara este tinereţea, toamna este bătrâneţea. Şi iarna gata; este sfârşitul aproape! Deci aşa în felul acesta, gândindu-ne noi că suntem trecători şi străini, în fiecare zi să facem ceva bun. Auzi ce spune Evanghelia? "Faceţi-vă comori unde furii nu le fură şi rugina nu le strică şi molia nu le roade; că unde va fi comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră."

Deci, de trei ori sunt fericiţi cei care în calea aceasta scurtă îşi strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 8, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004)