Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Gastronomie şi nobleţe la Castel
În drumul de la Târgu Frumos la Roman, pe stânga, după Trei Iazuri, printre coroanele monumentale ale unor arbori seculari, se zăresc turnurile şi turnuleţele unui castel ce pare de poveste. Nu multă lume ştie că aici se află poate cea mai strălucitoare vatră nobiliară românească. Miclăuşeni, cum se numeşte Castelul, a fost sălaş de boieri din vremea lui Alexandru cel Bun, de la 1410, când domnul i-a făcut danie prin uric vornicului său Miclăuş o întinsă moşie. S-au ridicat rând pe rând pe domeniul Miclăuşeni, numele de mai târziu al aşezării, conace, castele şi o biserică, cei care au însemnat toposul cu cele mai de preţ podoabe au fost boierii dintr-o ramură a legendarei familii nobiliare moldave a Sturzeştilor. Câteva generaţii au lăsat pe acest pământ peceţi de neşters.
Dimitrie Sturza a ctitorit în 1821-1823 o biserică impunătoare, una de familie, dar în jurul căreia s-a ţesut ceva mai târziu, prin stăruinţele Mitropolitului Veniamin Costache, rudenie a Sturzeştilor, viaţă monahală. Însă cea mai chipeşă dintre zidirile înălţate la Miclăuşeni a fost cea a lui George Sturza. Acesta a construit în 1884-1904, pe temeliile unui aşezământ mai vechi în formă de cruce, un castel ce avea magnificenţa celor de pe valea Rinului. Se înfăţişa ca o neasemuită dantelărie din piatră, cu turnuri zvelte ca nişte minarete şi cu pereţi exteriori placaţi cu semne heraldice în basorelief, vestitoare de ascendenţe genealogice glorioase. Castelul şi parcul englezesc de 45 de hectare, o adevărată rezervaţie dendrologică din vremea lui Alecu Sturza, alături de impozantele şi modernele grajduri şi de manej, constituiau cadrul unic şi somptuos al unei vieţi ce se derula cu fastul marilor curţi europene. Totodată, aici exista un viguros centru de iradiere spirituală, ilustrat şi de impresionanta bibliotecă de 60.000 de volume, multe cărţi rare, incunabule de mare valoare, preţioase manuscrise, din care unele, scăpate de prăpădul războiului şi al Armatei Roşii, ce a avut aici bivuac, au ajuns în tezaurul Academiei Române.
Miclăuşenii au fost şi tărâm al rugii şi nevoinţei monahiceşti. În 1947, la 21 aprilie, ultimul vlăstar al acestei seminţii nobiliare, Ecaterina, a donat Eparhiei Romanului castelul, biserica, parcul de 30 de hectare şi dependinţele, spre a fi mănăstire. Ecaterina s-a călugărit, fiind tunsă în monahism cu numele Macrina. Comuniştii, aidoma sovieticilor în anii războiului, au devastat domeniul şi au închis chinovia. Castelul a primit destinaţii nepotrivite, ce-au dus la degradare şi ruinare. Piesele de mobilier, adevărate opere de artă, cărţile şi colecţia de arme au avut aceeaşi soartă. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile ca Biserica să fie cea chemată să făptuiască renaşterea comorii de altădată. După ce la începutul anilor 2000 Miclăuşenii au intrat în patrimoniul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, s-a trecut nu doar la reconstrucţia zidirilor distruse, proces de lungă durată şi costisitor, ci şi la refacerea ţesutului spiritualităţii ce a înflorit aici cândva. S-a reluat sub conducerea maicii stareţe Mihaela Stroescu firul vieţii monastice. Pe lângă mănăstire îşi desfăşoară cam din acelaşi timp activitatea Centrul social-cultural „Sfântul Ilie”, coordonat cu vocaţie de maica Parascheva Călmăţuianu, o monahie cu un larg şi bogat orizont cultural, absolventă de Teologie şi înainte de intrarea în mânăstire de Filosofie. Miclăuşenii au devenit prin manifestările culturale pe care le găzduiesc periodic un loc căutat de oamenii din cuprinsul României şi de pretutindeni: sunt atraşi de Miclăuşeni pentru că găsesc aici mângâiere sufletească şi desfătare intelectuală. Bunele obiceiuri nobiliare sturzeşti şi-au reînnodat cursul.
Sub aceste auspicii s-a înscris la început de an 2016 un gest cu tâlcurile lui adânci şi de folos nu doar material, ci şi spiritual. E vorba de lansarea unei cărţi ce continuă o selectă tradiţie naţională, cea gastronomică, căreia i-a dat relief eclatant o întreagă falangă de figuri ilustre, de la Sanda Marin la Păstorel Teodoreanu. `Cartea de bucate boiereşti“, cu subtitlul `Reţete adunate, cercetate şi adaptate la Castelul Sturza de la Miclăuşeni“, a apărut la Editura Doxologia, într-o elegantă ţinută grafică, îngrijită de Florentina Călmăţuianu, cu reţete descrise de Paula Şoiman, bucătarul-şef al Castelului Sturza, şi ilustrată cu har, într-o savuroasă manieră ludică, de Cristina Tănase. Publicarea acestei ediţii, ce fructifică o tradiţie reînnoită a acestui istoric loc, face parte din demersurile constante ale celor care se grijesc azi de tezaurul Miclăuşenilor, de redare a strălucirii de odinioară. Însăşi lansarea, cu ţinuta sa aleasă şi numeroasa participare, a semănat fericit cu seratele din salonul nobiliar de altădată al familiei Sturza. Comoara pierdută a fost, iată, regăsită.