Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Grija pentru morminte şi educaţia estetică prin miresme

Grija pentru morminte şi educaţia estetică prin miresme

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae - 28 Apr, 2012

Dincolo de poetica pascală a "îngerului pe piatră şezând" şi a "mirurilor cuviincioase morţilor" în care ne încadrăm liturgic duminică de duminică de cu zori, ziua mironosiţelor ar trebui să ne aducă şi un alt gen de actualizare, un alt fel de atenţionare pentru noi, cei încă neintraţi sub glie în mormintele neamului nostru: grija pentru morminte ca datorie sfântă pentru orice ţară şi ca element esenţial al educaţiei unui popor. Undeva, pe Târnave, era cândva obiceiul ca în Sâmbăta lui Lazăr, în cimitir, după pomenirea celor răposaţi şi sfinţirea crucilor noi, preotul să citească molitva de spovedanie chiar acolo, cu oamenii aşezaţi în genunchi în faţa mormintelor în care se odihnesc strămoşii lor şi în care peste o vreme vor intra ei înşişi. Imaginea cimitirului de la ţară plin de oameni cu semnele biruinţei aşezate peste mormintele îngrijite, săpate şi răsădite cu flori noi, inundate de lumini în Joia mare, dar mai ales la Paşti, grăieşte despre comunităţi vii cu simţul neatrofiat al nevoii de primenire şi de înnoire a vieţii. "Grija de cei morţi e singura lui Dumnezeu grijă; încolo, la Dumnezeu totul e bucurie; Se bucură de îngeri, după cum şi îngerii se bucură de El. Dar faţă de oameni are grijă să le dea înviere. De aceea, împreună cu sfinţii îngeri cercetează neîncetat mormintele oamenilor, atât pe cele mişcătoare (ale trupului), cât şi pe cele nemişcătoare (ale ţărânii). (…). Ce frumoasă, ce înălţătoare este grija pentru cei morţi! Purtându-se de grijă în această vale a morţii, îngerii sunt şi ei părtaşi la grija lui Dumnezeu pentru noi. Purtând de grijă celor morţi, şi noi ne facem părtaşi grijii lui Dumnezeu, făcându-ne astfel prietenii şi împreună-lucrătorii Lui."

 

Voi pleca însă de la impresiile avute în cursul unui pelerinaj simbolic petrecut acum câţiva ani când a trebuit să însoţesc un grup de profesori germani, specialişti în domeniul istoriei şi teoriei artei, cu care am făcut un tur al României chiar în perioada pascală, plecând de la Sibiu spre Valea Prahovei, Bucureşti, Braşov, Bucovina, Maramureş, Cluj, Alba Iulia. Cei mai mulţi dintre oaspeţii noştri vedeau pentru prima dată ţara noastră despre care auziseră şi citiseră ceea ce se putea citi în mod obişnuit prin presa europeană şi descopereau un tărâm cu o natură fabuloasă, cu monumente minunate, cu o istorie interesantă, în care într-un chip paradoxal neoliticul plugului tras de animale e vecin cu postmodernismul panourilor publicitare. Dincolo de sentimentul benefic al regăsirii unor tezaure patrimoniale atât de diverse şi de dense valoric, mi-a persistat multă vreme impresia unei ţări dureros de frumoase, dar vraişte, fără o estetică clară a spaţiului public, cu mult prea multe clădiri publice şi private vopsite în culori ţipătoare, iar în ceea ce priveşte cimitirele mai ales, fără o grijă comună de cum arată ele exterior. Concret, am luat cunoştinţă în cimitirele noastre urbane şi rurale cu o invazie a florilor şi coroanelor de plastic aninate de cruci, a cavourilor megalomane (într-un mic burg din Ardeal am văzut unul pe care scria cu litere mari "cavou familiar") şi a betoanelor lăbărţate, a grilajelor metalice şi hotarelor duse cu noi până şi la locurile de veci. Pe scurt, un prost-gust şi un kitsch de proporţii dus până în cimitire care ar trebui să fie adevărate oaze de verdeaţă ale raiului şi parcuri de meditaţie asupra misterului vieţii cum sunt ele de multe ori în Occident şi, slavă Domnului, şi la noi, în locurile încă neatinse de nesimţire şi prost-gust. Totul e în câte un loc de parcă preotul ar spune în rugăciunea sa de la înmormântare "beton eşti omule şi în beton te vei întoarce". Ni se trage, probabil, de la blocurile comuniste.

 

 

Acelaşi sentiment de straniu îl am de cele mai multe ori când particip la înmormântări în capelele cimiteriale amenajate de municipalităţi în care domneşte igienismul dus uneori până la absurd şi barocul dolorist al crucifixelor şi lumânărilor albe disciplinate, ori fixismul pragmatic al unor firme de pompe funebre, doar tămâia bucurându-se încă de o relativă libertate de mişcare în astfel de spaţii lipsite de căldura şi frumuseţea credinţei.

 

 

Ce legătură au toate acestea cu mironosiţele de la mormântul Domnului din Ierusalim venite în zori să desăvârşească ritualul funerar executat în pripă de cei doi ucenici de taină, bătrânii mărinimoşi Iosif şi Nicodim, în Vinerea mare? Tocmai curajul de a duce lucrurile până la capăt în duhul credinţei autentice în grija noastră pentru cei adormiţi. Mironosiţele de odinioară au observat cu atenţie în ce mormânt a fost aşezat trupul lui Iisus şi au venit să completeze cele cuvenite, să ungă trupul şi să înmiresmeze mormântul cel nou, feciorelnic, din grădină. Mironosiţele de astăzi, mamele, bunicile, soţiile, surorile, rudeniile ori văduvele rânduite, care poartă în inimile lor mireasma vieţii, vin în zorii duminicilor să înmiresmeze mormintele celor dragi în care trupurile hristoforice ale acestora, unite cu ţărâna mamă, aşteaptă ca nişte boabe de grâu în brazdă primăvara universală cea de pe urmă, explozia vieţii în trupurile duhovniceşti. Or, grija noastră pentru morminte vădeşte dragostea noastră pentru cei din morminte şi pentru Hristos, Cel îngropat euharistic în aceste trupuri, părţi ale Trupului universal al Vieţii care este Biserica. Bunăcuviinţa şi frumuseţea mormintelor şi a cimitirelor reprezintă semnul cel mai firesc al civilizaţiei iubirii creştine."