Harul ca dar

Teatrul te pofteşte să priveşti scene de viaţă. Tablouri vivante prind chip şi dacă ai norocul să fie în faţa ta nişte actori adevăraţi, care întruchipează o partitură dramatică a verităţii, călătoreşti în lumi posibile, reale şi ireale. Trăieşti aievea. Se răscolesc amintiri şi experienţe personale, luminoase sau pline de tenebre. Gândeşti la cele multe care s-au întâmplat sau se pot întâmpla într-o existenţă omenească. Destinele se întrupează sub ochii tăi. Eşti purtat spre taina cea tăinuită. Străbaţi miraculos veacuri, te identifici, ori te desparţi de ceea ce-ţi este dat să vezi. O totdeauna incitantă, adeseori fermecătoare saga îşi toarce firul înainte-ţi. Se înalţă parcă bolţi de catedrală, se cască prăpăstii fără capăt. Da, teatrul are această calitate rară de a te face părtaş faptei şi de a reflecta la tâlcul acesteia.

Cam aşa simţit-am într-o seară din vara aceasta la un spectacol al Naţionalului ieşean, la Teatrul Cub. Era o nouă reprezentaţie a unei recente premiere cu piesa lui A.V. Suhovo-Kobâlin, „A murit Tarelkin“, în regia lui Ovidiu Lazăr. Vedeam pentru prima dată jucată o piesă a acestui autor rus, mai puţin cunoscut şi pus în scenă în România, un dramaturg cu o biografie romanescă de factură dostoievskiană, născut în 1817 şi trecut la cele veşnice în 1903. Suhovo-Kobâlin scrie un teatru de o vervă satirică vitriolantă, ceea ce i-a adus dizgraţia regimului ţarist autocrat şi l-a determinat să ia calea exilului în Franţa. Trilogia sa „Tablouri din trecut“, în cuprinderea căreia intră şi „A murit Tarelkin“, l-a impus ca un creator de forţă, critic acerb al societăţii timpului, creator de personaje zugrăvite cu o mână sigură, în tonalităţi expresive şi în ceea ce au definitoriu. Forţa sa dramatică, măiestria compoziţională, arta de a surprinde dintr-o ochire esenţialul l-au aşezat în galeria marilor ruşi alături de Gogol sau Griboedov. Piesele sale, şi cu osebire „A murit Tarelkin“, se constituie, cum pătrunzător remarcă regizorul Ovidiu Lazăr în Caietul regizoral al spectacolului, într-o „vivisecţie a ticăloşiei“.

Întâmplările descrise în piesă s-au petrecut în urmă cu aproape două veacuri, dar parcă au loc azi. E marea putere a literaturii de a surprinde adevărurile umane în ceea ce au esenţial şi etern. Din acest punct de vedere astfel de opere surmontează timpul şi îşi păstrează uimitor actualitatea. Grăiesc tuturor vremurilor. Ticăloşia, pe care Suhovo-Kobâlin o radiografiază necruţător parcă până la cea mai din adânc fibră, îşi are sălaş şi exprimări asemănătoare în oameni diferiţi şi timpuri felurite. Dar rămâne o boală a tuturor epocilor, cu accente proprii, însă cu un ADN neschimbat. Te uiţi la eroii lui Suhovo-Kobâlin. Sunt oamenii Rusiei secolului al XIX-lea, cariaţi de patimi până-n măduva oaselor, lipsiţi de scrupule, corupţi, gata să-şi vândă „sufletele moarte“ în modul cel mai degradant şi hidos. Te minunezi cât de mult seamănă cu multe dintre figurile ce se perindă grotesc şi întristător pe scena societăţii româneşti contemporane. Şi din această perspectivă alegerea repertorială a fost bine-venită, cu indiscutabile valenţe morale şi pedagogice.

Astfel de gânduri şi reflecţii m-au încercat vizionând  spectacolul de teatru „A murit Tarelkin“. Dar nu singurele. Şi actorii, protagoniştii mi-au fost prin arta lor sursă de meditaţie. Jocul lor mi-a dat din nou prilejul să constat ce însemnat este harul în arta interpretării vieţii şi sorţii omeneşti. În acelaşi timp, mi s-a revelat încă o dată felul în care generaţiile actoriceşti se succed şi cum îşi pune acest lucru amprenta asupra  mersului scenei ieşene, a istoriei ei seculare. În acest spectacol s-au regăsit cam toate generaţiile trupei. În distribuţie au figurat doi seniori, Sergiu Tudose şi Gelu Zaharia, care şi-au marcat 55 de ani, respectiv 45, de teatru, cea mai mare parte petrecuţi pe scena de la Iaşi. Alţi câţiva actori din generaţia de mijloc şi mai mulţi tineri au completat garnitura. Îi urmăream jucând şi-mi aduceam aminte de memorabilele spectacole ale anilor 1960-1970, când Sergiu Tudose, la acea vreme reprezentant al noului val, se afla alături de „monştri sacri“ ai Naţionalului din Iaşi, Miluţă Gheorghiu, Anny Braesky, Margareta Baciu, Marioara Davidoglu, Ion Lascăr, Ştefan Dăcinescu, Gheorghe Popovici, Costache Sava. Atunci mai pregnant ca azi, creaţiile tinerilor contrapunctau fericit pe cele ale maeştrilor. Impresia era de armonie, de osmoză chiar. Acum, cel puţin aşa au stat lucrurile în montarea aceasta, între interpretările seniorilor şi cele ale urmaşilor lor, cu excepţia admirabilei partituri a lui Ionuţ Cornilă, în rolul principal al lui Tarlekin/Kopâlov, nu se ţesea plasma aceea unificatoare, cea care te duce în magia poveştii pe covoare fermecate. Rolurile cel mai bine construite, cizelate cu fineţe, au fost acelea interpretate de veteranii Sergiu Tudose şi Gelu Zaharia. Deşi episodice, personajele Popugaicikov şi Pahomov au format, împreună cu cel căruia i-a dat viaţă Ionuţ Cornilă, Tarelkin, miezul uranic al transpunerii scenice ieşene a lui Suhovo-Kobâlin. Mai ales Sergiu Tudose ne-a oferit, dând viaţă unui negustor evreu, o desfătătoare lecţie de teatru. Bijuteria meşterită de  acest actor cu teatru în glas şi inimă ne-a demonstrat că  nu există roluri mari şi mici, ci doar actori dăruiţi cu har şi alţii cărora le lipseşte darul talentului. Şi potrivit zicerii biblice, parafrazate de Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni“, acolo unde dragoste nu-i, nimic nu este.