Hramul Mănăstirii Neamţ

Dintru începuturi, hramul Mănăstirii Neamţ a fost o sărbătoare a comuniunii de rugăciune şi trăire în Domnul pentru fraţii monahi, dar şi pentru pelerinii veniţi de departe întru tainică rugă. Înainte ca Măria Sa, Domnul Moldovei Ştefan cel Mare să înalţe falnică ctitorie adăugată la cele existente deja prin grija rudeniilor sale, hramul Neamţului era la ziua Sfântului Ioan Teologul, Evanghelistul iubirii sau Bogoslovul cum i se mai zicea. Vechii istorici susţin cu argumente că încă de pe la anul 1200, la confluenţa pâraielor Nemţişor şi Magherniţa se înălţase o biserică de lemn care s-a numit Biserica Albă. După un veac şi mai bine au venit Muşatinii care au ridicat zidire trainică, în spaţiul central al incintei, după cum vorbesc urmele în piatră până astăzi. Şi pentru că Neamţu atrăgea pe toţi deopotrivă ca un magnet, "mari domni", boierii şi oamenii care constituiau de fapt "talpa ţării" au simţit şi atunci, în vremuri de restrişte, chemarea Domnului către "locul cel înalt".

Aşa s-a rânduit măreaţa zidire a unei biserici cum puţine fuseseră ridicate în Ţara Moldovei, începută în anul 1485 şi terminată 12 ani mai târziu...

De atunci, la Neamţ veneau "puhoaie" de oameni care umpleau poienile şi codrul. Cine putea să le ştie numele ori numărul lor...?

Slujbele Sfinte, cu arhierei, preoţi şi diaconi se înălţau către ceruri cerând ocrotirea poporului Moldovei. Doar cu ajutorul acestor rugăciuni, ţărişoara aceasta, aflată la răscrucea drumurilor şi intereselor, a mai rămas în picioare.

Pentru a ne familiariza puţin cu atmosfera din veacul al XV-lea, ascultăm cântecul unui neîntrecut romancier care în "Fraţii Jderi", în capitolul "Ucenicia lui Ionuţ", scrie: "...De Sfânta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strînsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră să asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvântare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţilul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi în Ţara Leşească şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau deasemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osîrdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfînt locaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai.

În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi; soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mîntuise la biserica cea mare din cetăţuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă.

Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau dintăi din ochi, apoi dînd glas. O parte umplură medeanul dinaintea intrării, în jurul fîntînii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cîrmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Cîţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vînători şi spre herghelia domnească de la Timiş, la apa Moldovei, unde era rânduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrînul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului Bogdan-Voievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă. Cartea pe care o cetise cu destulă greutate preasfinţitul Iosif, punînd între dînsa şi ochii sfinţiei sale o făclie de ceară, cuprindea veste de sosirea măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu. Acum vestea asta o aflau şi noroadele. Pe cînd dădea sunet greu şi prelung, din cînd în cînd, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiile mohorîte şi-şi aplecau bărbiile spre urechile oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă, murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tângui cu mîinile la tîmple şi a-şi căuta pruncii...

....După acest cuvînt al starostelui Căliman, văzduhul primăverii s-a umplut deodată de freamătul clopotelor. Mulţimea s-a mişcat ca valurile. Se auzea chemări şi îndemnuri; urmă apoi o izbucnire de chiote. De pe zidurile mănăstirii, oameni de rînd şi monahii făceau semne. Clopotarii deasemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoţînd cătră valea Nemţişorului un strugure de capete. În ogrăzile chiliilor, cărăuşii se suiseră pe draghinile căruţelor lungindu-şi gîturile într-aceaşi parte, spre poienile de dincolo de valea Nemţişorului. Printre copaci rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se arataseră oşteni călări cu straie colorate. Se mişcau prin puzderia de soare, micşoraţi de depărtare.

Deci domnia venea dinpre Rîşca. Învolburîndu-se, norodul, se urni spre huduţi, ca să iasă la Nemţişor, întru întîmpinarea alaiului. Atunci se iviră din laturea mănăstirii răzăşi călări, cu căpitan domnesc, poprind năvala mulţimii. Un crainic îşi ridică în suliţă cuşma, poftind să deie vestire.

....Atunci soborul ieşi pe poarta cetăţuii având pe prea sfinţitul vlădică Iosif în frunte, în odăjdii. La dreapta şi la stînga prea sfinţiei sale, păşea cîte un ierodiacon cu făclie. Al treilea diacon purta sfînta Evanghelie legată în argint umblînd inaintea vlădicăi. După soborul cuvioşilor monahi, urmau boieri ai ţinutului şi slujitori domneşti.

Clopotele porniră cu mai mare zvon, cînd, în aceleaşi poieni cu molizi şi cireşi înfloriţi, se arătă alaiul cel mare. Cei de pe ziduri şi din turn cunoscură, în acea depărtare, numai calul alb al măriei sale şi numai fulgerearea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmanz...".