Hristos a hrănit mulţimea, dar nu a deschis birou de ajutor umanitar

Pe tema mult prea generoasă a relaţiei dintre Biserică şi societate auzi tot felul de păreri emise sentenţios taman de oamenii care, după cum spune o mai veche glumă clericală, „de fiecare dată când merg la biserică, aud că se cântă «Hristos a înviat!»“.

Că ideile emise sunt, în fapt, nişte şabloane obosite, e de prisos să mai spunem, dar stai şi te întrebi cum de mecanismul schimbării planurilor şi al dublei-triplei-cvadruplei măsuri e totdeauna gata să slujească unor interese sau ignoranţei.

Ba se impută Bisericii un anumit imobilism şi o fixare permanentă pe sine şi nu pe „obiectul muncii“ - omul, ba se inflamează spiritele când se doreşte construirea unei catedrale pentru acelaşi om care se înghesuie, de sărbători, cu alţi o mie în biserica Patriarhiei, în vreme ce zece mii stau pe afară, ba s-ar vrea ca Biserica să dea cuvios după cuvios şi atunci când cauţi un sfânt să nu consumi nici un rezervor de motorină (că n-ai timp de pierdut, nu-i aşa?), ba ar suna modern ca Biserica să fie un soi de ONG.

Astfel, între Maria şi Marta, Biserica este trasă de toată mădularele ei deodată.

Într-o lume în care acţionalul atârnă tot mai greu şi a face e din start înaintea lui a fi, rolul Bisericii, instituţie divino-umană, este dificil de înţeles, mai ales atunci când emitenţii profesionişti de păreri la drum de seară nu sunt lămuriţi cu privire la rolul de centru de iradiere spirituală al Bisericii şi o confundă cu un minister.

Desigur, o aplecare exclusivă a instituţiei pe latura sacerdotală nu este posibilă şi nici dorită, dar de aici şi până la a pretinde indignat să vezi „preoţii în stradă“, după cum spune o vorbă seacă şi populistă, e cale lungă.

Hristos a dat de mâncare mulţimii, dar nu şi-a deschis birou de ajutor umanitar, cu filiale în tot Israelul şi reţele naţionale de distribuţie a peştilor şi pâinilor miraculoase. Unde mai pui că activitatea „umanistă“ a lui Iisus a fost mereu centrată pe relaţia omului cu Dumnezeu: „Mergi şi nu mai păcătui. Credinţa ta te-a mântuit“.

Pretenţia de plasare a Bisericii pe baze utilitariste poate fi pusă pe seama neînţelegerii rolului ei de îndrumător şi catalizator al binelui din fiecare om. A nu se concluziona că Biserica trebuie să fie ruptă de oameni, de viaţa lor zilnică „sub vremi“, să se plaseze ostentativ şi elitist în sfere de neatins pentru marea masă a populaţiei, dar nici să nu se aştepte cineva la apariţia Bisericii-ONG, care îşi pune monahii să lase pravila, isihasmul, contemplaţia şi ascultarea pentru a fi nişte funcţionari vrednici, 24 de ore din 24 numai în slujba mirenilor. Pe undeva, pretenţiile unora ca Biserica să preia îndatoririle umanitare ale tuturor îşi au originea în neextragerea bârnei din ochiul propriu şi, concomitent, în analizarea cu lupa a paiului din ochiul ei.

Într-un egoism mascat prin dorinţa de generalizare a binelui. Într-o aruncare a îndatoririlor proprii în cârca altora, care oricum fac mai mult. În biciuirea calului care trage. Un fel de „treaba voastră este să faceţi bine, a mea e să îl primesc“. Şi să comentez despre ce mai trebuia făcut, probabil. Se ştie că la politică şi fotbal se pricep toţi. Şi la problemele de credinţă, aş adăuga.

Biserica, în primul rând, ajută omul să se ajute, caută să-l înveţe să pescuiască, îl îndrumă să-şi (re)găsească echilibrul interior care să-l ducă în situaţia de a nu avea nevoie de sprijin material şi în acelaşi timp de a avea disponibilitatea de a ajuta pe alţii. Pâinea Bisericii este făcută tot din grâu, dar îl transcende, carnea ei nu este multă ci transfigurată, drumul ei milenar uneşte planurile existenţei, nu le desparte, trupul ei se mişcă pe pâmânt, dar inima bate în Cer şi pentru oameni.