Hristos a Înviat, Vlad!

Ana, femeia sfâșiată de câini la Bu­cu­rești, îmi aducea sufletul ei la spălat să i-l curăț cu Duhul Sfânt. Cumva se lipise de inima mea pe sub prima piele, acolo unde zâmbești oamenilor clădiți din materialul tău. Îmi plăcuse ceva la ea, în peșteră, atunci când mi s-a părut că amarajul fracționării nu-i în regulă, când l-am refăcut, plăcuța înșurubată, nodul opt prins în verigă, o ultimă verificare și degajare din lonjă, și când am strigat „liber” s-a lăsat Ana spre mine cu toată ființa ei, fără nici o ezitare. Pentru că mă crezuse când am strigat „liber” și mă crezuse că e în siguranță.

Și-mi plăcuse mult felul ei de-a aluneca deasupra lucrurilor, puțin absentă, luând din ele porția de frumos și de bine, că-n orice urât e și-un pic de dumnezeiere, și ea îl vedea acolo, fericită. Asta conta pentru ea, picul ăla. Picul. Că de bunătate a murit Ana, să știți. Mâncam plăcinte pe terasa casei parohiale, în materie de ecosisteme, ea-mi era duhovnic și-i zic cu dezgust: Ana, nu mai scăpăm de gunoaie, e plină țara de mizerii, și se întoarce spre mine zâmbind spre ceva ce nu se vedea și zice: lasă, părinte, că o să ne scape Mihai și Vlad, important e să-i învățăm să facă asta!

Așa era Ana, și aici ni se lipiseră inimile, ca ale lui Saul și Ionathan, că amândoi eram proști de creduli, niște visători fără argumente. O iei, te arzi, și tu continui să speri, să crezi și să iubești că totul se poate schimba în bine și că lumina va învinge întunericul, te izbește realitatea fără replică și tu nu și nu, hai susulețu c-o să fie bine, că nu se poate altfel, binele învinge, scrie asta în carnea lumii.

Așa era Ana și cu asta am rămas de la ea.

Când ne-am cunoscut, ea credea în binele ăla socratic, în haina aia de ploaie și de vânt cu care te îmbraci când simți urâtul dându-ți târcoale, și într-o zi m-am decis să-i descos haina și să-i arăt cine se ocupă cu țesutul binelui și al adevărului și drept în poala lui Dumnezeu s-a așezat Ana, recunoscându-L cu toată inima ei fierbinte. Eu știu. Că inima aia mi-o dădea Ana la curățat, că asta e preotul, un spălător de suflete, și din ascunzișurile inimii ei nici unul n-a rămas pășit de iubirea mea.

Ana a murit din prea multă bunătate. Că trebuie să fii bun pe dinafară, bun cu reflux ca să crezi că răul de acum o jumătate de an va fi îndreptat pentru că l-ai rostit pe numele lui urât. Bun trebuie să fii să crezi în oameni, în partea lor luminoasă, făcându-te că nu vezi căderile lor, mișeliile cu gust de cenușă. Că de-aia a murit Ana, din prea multă bunătate, și din convingerea ei nestrămutată că dacă cineva i-a spus „liber” își poate da drumul în coardă liniștită, că nodul e sigur, că dulăii ăia vor fi îndepărtați, că binele învinge. Că o fi apa plină de gunoaie, dar Mihai și Vlad, copiii noștri, o să îndrepte ei lumea asta, dacă noi nu vom fi fost în stare.

Nu aveam de gând să scriu despre Ana Oros Daraban. Doream să tac înfipt în rugăciunile mele, să mai citesc o dată sutele noastre de mesaje și pe urmă să șterg totul, așteptând Învierea. Dar m-am trezit cu o întrebare în privat: „părinte, e ceva ce nu înțeleg, dacă o mușcaseră câinii acolo, cu ce putere a putut ea să se întoarcă să alerge tot acolo, ca și cum nu s-ar fi întâmplat asta? Ce fel de om era Ana?” Și întrebarea asta a venit peste mine fără ca întrebătorul să știe că Ana e sora mea de credință, că mie îmi dădea din gânduri și oftaturi să I le duc Dumnezeului nostru. Că în mine-și arunca din bolovanii care-i apăsau pieptul. Că de aia s-a apucat Ana de maratoane, să se caute. Nu fugea de ea, se căuta. Ana iubea drumurile mai mult decât destinațiile lor, și dacă ar fi să vorbesc cu Vlad, băiatul ei îndurerat, asta i-aș pune la creștet, să-i fie alinare. Că Ana a visat, a crezut nebunește și irațional în lucruri nemaivăzute! Of, copilule, o să te caut când vei fi mare să-ți povestesc partea aia din mama ta care mi-a rămas agățată de interiorul pieptului, of, copilule!

Ana visa să devină astronaut.

Râdeți dacă vreți, dar într-un fel i-a reușit.

Că oamenii ăștia care aleargă și cred în bine, care se învelesc cu Înviatul meu, oamenii ăștia nu mor niciodată. Se fac lumină și se fac astronauți.

Mai stau puțin și mai recitesc o dată mesajele Anei, sutele ei de mesaje. Apoi le voi șterge pentru totdeauna, ducându-le cu mine în lumină, când voi muri și eu. Mușcat de câini sau înghețat în munți, zdrobit prin peșteri.

Ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat și singurele pe care am vrut să le public au fost: „Așa e, părinte! Dumnezeu le știe mai bine, și noi, oricât ne chinuim, doar prin înțelepciunea lui Iisus umblăm prin viață!”

Hristos a Înviat, Vlad!