„Hristos Se naște, măriți-L!”

Într-o frumoasă colindă se cântă: „Hristos Se naște, măriți-L!”. La prima vedere, cerința imperativă a textului ni se poate părea mai degrabă formală. Noi, ca buni creștini, sărbătorim cum se cuvine Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Totuși, pe an ce trece, sunt din ce în ce mai sigur că nu ar fi deloc greșit a acorda o atenție mai mare cerinței de-a cinsti cum se cuvine sărbătoarea Crăciunului. În ziua de sărbătoare suntem atât de obosiți după atâtea pregătiri și cumpărături, încât sensul creștin al acesteia se modifică radical. De fiecare dată când privesc agitația din magazine și pungile pline cu cadouri cărate cu greu acasă, mă gândesc la ceea ce stă scris la Matei 8, 20: „... Vulpile au vizuini și păsările cerului cui­buri, Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul”. Astfel, îngrijorarea că nu au fost cumpărate suficiente cadouri, care s-ar putea să nu fie nici destul de luxoase și nici destul de voluminoase, stă într-un contrast evident cu viața Aceluia a cărui naștere tocmai o sărbătorim. Contrastul devine și mai evident citind la Coloseni 1, 16: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El.”

În Occident, sărbătoarea Crăciunului este considerată ca fiind mai importantă decât aceea a Sfintelor Paști. Printr-o deformare abuzivă a dorinței de a sărbători, întreaga lună decembrie este un șir greu de întrerupt de serbări, zise de Crăciun, unde se poate mânca și bea dincolo de orice limită rațională. „E Crăciunul!”, se răspunde după mai multe pahare de vin fiert. Cine ar veni de pe o altă planetă și ar ateriza chiar în mijlocul unei piețe de Crăciun ar putea crede că este vorba o serbare a mâncării și băuturii, completată cu aceea a vânzării de lumânări și beculețe aprinse. Așadar, o comercializare absolută, unde este încurajată lipsa de cumpătare, un fel de sfârșit apocaliptic al timpurilor raționale. Mai sunt totuși unii, o cred cu fermitate, care-și amintesc că luna decembrie este o lună a postului și a pregătirii pentru ceea ce vor sărbători cu adevărat.

Evident, nașterea unui copil nu se poate înțelege altfel decât ca un început, o intrare în timp și spațiu, în dimensiuni pe care le considerăm măsurabile și pe care le sperăm ca fiind oarecum ușor de înțeles. Ne naștem și intrăm în ceea ce percepem ca fiind universul nostru existențial, fără de care orice acțiune a noastră ar fi inimaginabilă. Nașterea Domnului este un alt fel de început. Făcând abstracție de înțelegerea teologică a Nașterii Pruncului la Betleem, nu putem nega un sens istoric, care ne dovedește că acest eveniment este diferit de tot ceea ce se întâmplase până atunci. Evreii aștep­tau un Mesia. Romanii intuiau un început al timpurilor, o schimbare existențială, pe care formal nu o puteau explica corect. Vergilius este sigur că paradisul odată pierdut poate redeveni o certitudine, chiar dacă nădejdea sa este difuză, nesigură și greu de fundamentat. În virtutea legăturii neîncetate cu Dumnezeu, chiar dacă aceasta era așezată sub povara grea a păcatului stră­moșesc, exista speranța umani­tății într-o reîntoarcere deplină sub iubirea și paza lui Dumnezeu. Din acest motiv considerăm Nașterea Mântuitorului ca fiind un început al speranței sau, altfel spus, un sfârșit definitiv al incertitudinii. Obișnuim să ne bucurăm la nașterea unui prunc, este un semn legitim de certitudine într-o continuare a liniei vieții. Nașterea Pruncului la Betleem este o reevaluare ontologică a noțiunii de speranță și de viitor. Ceea ce va veni este de fapt adevăratul început. Prin această perspectivă, nașterea lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, capătă un sens teologic. Îngerul îi răspunde Maicii Domnului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). Fiul lui Dumnezeu se naște împlinind planul divin de restaurare a umanității. Prin Fiul, omul va fi biruitor asupra morții, va sta în fața lui Dumnezeu la Judecata de apoi și se va putea mântui. Sărbătorim în ziua sfântă de Crăciun această speranță dătătoare de viață veșnică, care se naște, prinde putere și devine hotărâtoare. Soarta noastră este legată de cea Pruncului născut în iesle la Betleem. „Hristos Se naște, măriți-L!”