Fiind smerit martor al vizitei Arhiepiscopului Ciprului în România, dar și oaspete al Preafericirii Sale la Reședința arhiepiscopală din Nicosia, pot spune cu certitudine că Biserica Ciprului este o Biserică
05 Noi, 2024
Ierarhia iubirii
Dumnezeiasca iubire se manifestă neîncetat, având dimensiuni cosmice, cuprinzând întreaga lume văzută şi nevăzută. Că Dumnezeu este iubire ştie întreaga suflare omenească, şi chiar dacă cineva nu are cunoştinţe teologice de adâncă profunzime, simte lăuntric chemarea Creatorului, Mântuitorului şi Sfinţitorului spre asemănare şi spre sfinţire. Iubirea Treimică are capacitatea de a atrage şi de a cuprinde întreaga omenire. Ea e mai presus decât orice gândire filozofică bine şlefuită, este mai mult decât toate câmpurile magnetice cunoscute, neavând legătură cu forţa gravitaţională, nici cu vreo lege a fizicii, nici nu-i reacţie chimică şi nu e nimic din câte poate omul cuprinde cu mintea, pentru a încerca să stabilească în scris o mărginită şi săracă definiţie.
Înţelegerea acestei minunate taine a iubirii poate fi un proces îndelungat şi anevoios pentru unii sau, pentru alţii, poate naşte în sufletul omului, pocăit şi îndreptat, dorul de Dumnezeu şi dorinţa necondiţionată de a trăi permanent cu mintea şi cu inima în infinita descoperire a iubirii dumnezeieşti. Cei mai fericiţi sunt sfinţii, pentru că ei au pus mai presus de oricine şi de orice toată dăruirea în slujba oamenilor, împlinirea temeinică a poruncilor dumnezeieşti şi comuniunea deplină, prin aprofundarea virtuţilor, cu şi în Hristos Domnul.
Văzând acest urcuş duhovnicesc, ne identificăm micimea fiecăruia dintre noi şi realizăm cât de departe suntem, uneori, de poteca ce urcă spre Cer. Dar, oare, pe cine iubim noi întâi? Care sunt priorităţile noastre de zi cu zi? Care este gândul cel mai adânc al eului nostru? Aceste întrebări, şi nu numai, ne provoacă la o cunoaştere de sine cât mai lăuntrică şi cât mai sinceră în raport cu manifestarea iubirii dumnezeieşti. De multe ori ne regăsim în acea stare a lipsei de percepţie a iubirii în general, cauzată de instalarea unei nepăsări aproape totale cu privire la aproapele nostru. Alteori ne asemănăm cu păgânii, care se iubesc doar pe ei înşişi, prin toate manifestările fireşti de fiecare zi. De aici rezultă cea mai prăpăstioasă latură a iubirii de sine, care se caracterizează prin păreri foarte bune despre noi, coborâte în adâncurile gândurilor noastre spre a hrăni vanitatea ascunsă şi vicleană. Aici se naşte idolul iubirii personale, al eului, în care nu se mai află nimeni, unde nu mai poate pătrunde cineva, fiindcă am blocat voit toate uşile, ale pocăinţei, ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Tot aici se naşte cea mai acută şi profundă boală, a egoismului malefic menit să atrofieze toate simţurile duhovniceşti.
Din acest abis tendenţios şi respingător trebuie să iasă omul, pentru a-L iubi mai întâi pe Dumnezeu, pe Care trebuie să-L lase să intre, să curăţească zidirea mâinilor Lui şi să sfinţească cu darurile Sale, pe care le revarsă asupra tuturor prin Sfintele Taine, necondiţionând pe cineva, asemenea oamenilor. La această reacţie nedefinită participă harul dumnezeiesc la împreuna-lucrare cu voinţa umană spre dobândirea bucuriei neaşteptate şi fericirii veşnice. Orice alt procedeu uman, şi nu numai uman, duce la pierderea harului, la segmentarea şi delimitarea sentimentelor şi de aici la imposibilitatea moştenirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Însuşi Hristos Domnul atrage atenţia asupra acestui pericol, nu pentru că vrea o exclusivitate a iubirii pentru Sine ca Dumnezeu sau pentru că ar avea nevoie de iubirea noastră, ci pentru că suntem părticică din El şi fericirea noastră stă în iubirea de Dumnezeu: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine“ (Matei 10:37-38). Încercarea de a concepe altă variantă a ierarhizării dragostei decât cea prezentată în aceste versete nu face altceva decât a crea o altă formă de religie, practic, o întoarcere la păgânătatea întunericului, la neînţelegerea a toată creaţia, la neacceptarea reveleţiei, deci la un neolitic spiritual, în aşteptarea unor explicaţii existenţiale.
Problematica ierarhiei iubirii poate genera multiple conflicte, tocmai pentru că unii oameni nu au înţeles şi nici nu vor să priceapă că Dumnezeu este iubire nemărginită şi că se află în fiecare dintre noi prin suflarea de viaţă, pe care a înfăptuit-o ca cea mai minunată şi sfântă lucrare a creaţiei Sale.
.jpg)
