Ierarhul Mărturisitor - grâul curat semănat în brazda credinței

În ziua a 20-a a lunii decembrie, calendarul ortodox consemnează înainte-prăznuirea marii sărbători a Nașterii Domnului, pentru că bucuria marilor praznice este trăită de credincioși pe parcursul mai multor zile, începând cu ­înainte-prăznuirea şi încheindu-se cu odovania (finalul) acestora.
Astfel, Sfintele Paști sunt precedate de 40 de zile de înain­te-prăznuire, printr-un post care ne pregătește pentru întâmpinarea marii sărbători a Învierii. De asemenea, sărbătoarea Naș­terii Domnului este precedată de un post de 40 de zile, având cinci zile de ­înainte-prăznuire, începând cu ziua pomenirii Sfântului Ignatie, Episcopul Antiohiei celei Mari, unul dintre cei mai mari părinți pe care i-a avut Biserica în perioada post-apostolică.

Antichitatea creștină ne oferă puține date despre Sfântul Ignatie. Vorbesc despre el în puține cuvinte Irineu, Origen, Ieronim, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile și, de asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, care îl laudă într-o cuvântare, fără să îmbogățească însă datele despre el.

Sfântul Ignatie Teoforul este cel care ne oferă cele mai multe informații și date concrete despre viața sa.

Numele de Teoforul a fost interpretat în două feluri: cel care a fost purtat de Dumnezeu sau cel care poartă pe Dumnezeu. Primul înțeles al numelui a fost interpretat în baza unei tradiții potrivit căreia Ignatie a fost copilul pe care Mântuitorul l-a luat în brațe pentru a-l da pildă de smerenie ucenicilor, după cum citim în Evanghelia după Matei 18, 2-4: „Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor”.

Al doilea înțeles al numelui Sfântului Ignatie își are izvorul într-o tradiție pioasă potrivit căreia Sfântul Ignatie Îl purta în inimă pe Hristos, acest fapt obser­vându-se la sfârșitul martiric, când leii care l-au sfâșiat nu i-au mâncat inima, iar apropiații au putut vedea în interiorul ei litere de aur care formau cuvântul Teoforul, adică de Dumnezeu purtătorul.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Sfântul Ignatie i-a cunoscut pe Apostoli și că a fost hirotonit Episcop al Antiohiei de Sfântul Apostol Petru. Alți cercetători ai istoriei Bisericii afirmă că, de fapt, Sfântul Petru a fost doar întemeietorul Bisericii Antiohiei, unde ucenicii Domnului s-au numit pentru întâia oară creștini.

Origen ne spune că era al doilea Episcop al Antiohiei, iar Eusebiu îl prezintă ca al treilea, iar Constituțiile apostolice spun că Sfântul Ignatie a fost hirotonit Episcop de către Sfântul Apostol Pavel.

Eusebiu așază Episcopatul Sfântului Ignatie între anul I al lui Vespasian și anul al X-lea al domniei lui Traian, adică între 70 și 107 după Hristos, deci 37 de ani.

Istoricul Socrate, în Istoria Bisericii, ne spune că Sfântul Ignatie a introdus în Biserica pe care o păstorea cântarea antifonică a Psalmilor și că această practică a trecut și la alte Biserici.

Misiunea sa a fost una specială. În Antiohia, locul în care se refugiaseră ucenici ai Domnului din pricina persecuțiilor, glasul lui s-a făcut auzit cu putere, nu doar în eparhia pe care o păstorea, ci și în alte Biserici și comunități locale din apropiere sau mai de departe, pe care le îndemna să trăiască în iubire și unire în jurul episcopului, chipul pământesc al mai-marelui arhiereilor, Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfântul Ignatie spunea că, uniți în credința nezdruncinată în Mântuitorul și în înțelegerea care vine din iubire și din nădejdea lor împărtășită, credincioșii trebuie să se strângă în jurul episcopului și al soborului de preoți și diaconi cât de des cu putință, mai ales duminica, ziua Domnului, pentru a frânge aceeași pâine care este leacul nemuririi și viața veșnică în Iisus Hristos. Acolo unde este episcopul, spunea el, acolo este Iisus Hristos, acolo este Biserica sobornicească, încredințarea vieții veșnice. Rămâneți uniți în jurul episcopilor! îi îndemna pe efeseni, așa cum Biserica este unită în jurul lui Hristos, iar Mântuitorul Iisus Hristos este una cu Tatăl, ca toate acestea să fie în înțelegere, întru unire.

El le poruncește ucenicilor să fugă nu numai de ură și de certuri, ci și de orice fel de dezbinări, căci acestea sunt rădăcina tuturor relelor. Astfel întăriți în înțelegere și dragoste unii față de alții, adevărul se va sălășlui în ei, iar Biserica, precum o cetate cerească, va rămâne curată și cu neputință de atins de molipsirea ereziilor. Păstrând duhul învă­țăturii Sfântului Apostol Pavel, formulează astfel principiile neschimbate privind natura Bisericii, instituția Episcopatului, rolul adunării euharistice, relațiile ­dintre Biserica locală și cea universală.

La urcarea sa pe tron, împăratul Traian i-a lăsat mai întâi în pace pe creștini, fiind preocupat de războaiele cu barbarii, dar, în urma unor victorii împotriva sciților și a dacilor, a hotărât să-i oblige pe toți supușii imperiului să se închine idolilor și împăratului însuși, sub amenin­țarea pedepsei cu moartea. Prin anul 113, după alții anul 117, el a pornit o campanie militară înspre Armenia și Parția, iar pe drum s-a oprit pentru o vreme în cetatea Antiohia, unde s-a declanșat o prigoană locală împotriva creștinilor.

Simțind că acela era momentul în care putea să-L mărturisească pe Hristos, Sfântul Ignatie s-a înfățișat de bunăvoie înaintea împăratului și a răspuns cu îndrăzneală la întrebările acestuia:

- Ești, deci, ucenic al celui răstignit sub Pilat din Pont?

- Sunt ucenicul celui care a pus pe cruce păcatele mele, care a călcat în picioare pe diavolul și toate uneltirile lui, a răspuns episcopul cetății.

- De ce te numesc Teoforul?

- Pentru că Îl port în mine pe Hristos Cel viu.

- Atunci cel care Îl poartă în el pe Răstignit să fie dus la Roma în lanțuri și să fie aruncat leilor pentru distracția poporului, a poruncit împăratul.

Cu o bucurie pe care unii nu au înțeles-o, slujitorul Domnului a sărutat lanțurile care îl cuprindeau, numindu-le preascumpele mele mărgăritare duhovnicești, și a precizat că le-a dorit mult, întrucât aveau să-i aducă plinătatea vieții în Hristos, precum a fost în cazul atâtor sfinți mucenici și al Sfântului Apostol Pavel. Şi-a luat rămas-bun de la comunitatea pe care o păstorea și i-a sfătuit pe ucenici să-și schimbe lacrimile în cântări de bucurie, pornind pe jos împreună cu alți prizonieri, escortat de o cohortă de zece soldați cruzi și nemiloși, pe care i-a numit în scrierile lui leoparzii, care l-au mâhnit cu relele lor purtări.

Plecați din Antiohia, au călătorit pe mare și pe uscat până la Smirna, unde l-a așteptat Policarp, Episcopul cetății, în fruntea întregii comunități. Tot acolo erau trimișii Bisericilor din Asia: Episcopul Efesului, Onisim, Episcopul Magneziei, Dima, și Episcopul Polib din Trales, cărora le-a împărtășit prețioase învățături și i-a îndemnat ca în timpul prigoanelor să se facă următori ai Mântuitorului Hristos Care a fost dus în fața mai-marilor poporului iudeu, dar nu a răspuns insultelor și batjocurii lor. El le-a vorbit despre bucuria și dorința sa de a ajunge cât mai curând la momentul muceniciei. De acolo, Sfântul Ignatie a trimis impresionante epistole creștinilor din Bisericile Asiei Mici pentru a-i întări în credință și a-i îndemna să se ferească de erezii, rămânând uniți în jurul episcopului și al soborului preoților.

Aflăm din anumite scrieri, cum ar fi Scrisoarea Sfântului Policarp către Filipeni, că Ignatie nu era singurul înlănțuit care mergea către Roma, ci cu el se mai aflau și alți doi, Zosima și Rufu, probabil ucenici apropiați.

De la Filipi, Sfântul Ignatie a fost dus până în Macedonia, pe vestita Cale Egnatia sau Ignatia, care îi păstrează numele și astăzi, după aproape 2000 de ani de la trecerea sa prin locurile respective.

Sfântul Ignatie avea să ajungă la Roma înainte de sfârșitul sărbătorilor, care însemnau triumful învingătorilor dacilor. Dacă Războiul Dacic s-a terminat în 106, înseamnă că serbările care au ținut mai mult de 120 de zile au trebuit să fie celebrate și în anul următor, 107. Știm că, atunci, 10.000 de gladiatori au pierit pentru distracția poporului roman; 11.000 de fiare sălbatice au fost ucise, dar înainte de a le ucide li se aruncau după obicei condamnații, în mod special creștini, în semn de dispreț/batjocură, aceștia sfințind cu sângele lor arenele din întregul Imperiu.

Cei doi însoțitori ai Sfântului Ignatie, Zosima și Rufu, au fost martirizați la 18 decembrie, iar după două zile a venit și rândul episcopului, care a dorit mult să fie măcinat de dinții fiarelor și să ajungă grâu curat al Domnului.

Actele martirice ne spun că fiarele i-au sfâșiat trupul, i-au mâncat carnea și i-au zdrobit oasele, rămânând însă întregi oasele mari și tari; pe acestea creștinii le-au adunat cu evlavie și le-au dus în Antiohia ca pe o neprețuită comoară, așezându-le într-o biserică în afara porții Dafne, iar mai târziu, din ordinul împăratului Teodosie al II-lea, în Templul zeiței Fortuna, care a fost transformat în biserică creștină închinată Sfântului Ignatie.

În scrierile lui vorbește despre unitatea Bisericii, lucru pentru care unii teologi din Apus și din Răsărit aveau să îl numească doctor al unității. Unitatea se păstrează, în primul rând, prin supunerea și ascultarea creștinilor de episcop, care este centrul vieții bisericești, apoi prin păstrarea adevăratei credințe, viețuirea în Hristos și fuga de învățăturile ereticilor, pe care Ignatie îi numește fiare cu chip de om, lupi, câini turbați care mușcă pe furiș.

În Epistola sa către Romani, Sfântul Ignatie ne dă un exemplu cutremurător de iubire jertfelnică. Aflând că unii dintre frații lui de credință din Roma doreau să-l împiedice să ajungă la martiriu, el le scria: „Mă tem însă ca dragostea voastră să nu-mi facă nedreptate. Vouă vă este ușor să faceți ce voiți, dar mie îmi este greu să dobândesc pe Dumnezeu dacă voi nu mă veți cruța. Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă lingușiți fiarele, ca ele să îmi fie mormânt și să nu lase nimic din trupul meu, ca nu adormind să fiu povară cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Am să lingușesc fiarele ca să mă mănânce repede, nu precum se tem unii și nu se ating de ele, iar dacă nu vor voi de bunăvoie, le voi sili eu. Iertați-mă, eu știu ce îmi este de folos. Acum încep să fiu ucenic, pe Hristos să-L caut, Care a murit pentru noi, pe acela Îl vreau, Care a înviat pentru noi. Mai bine fiți cu mine, adică cu Dumnezeu. Nu mă bucur de hrana cea stricăcioasă, vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, Cel din sămânța lui David, iar băutură vreau sângele Lui, care este dragostea nestricăcioasă”.

De asemenea, Sfântul Ignatie spunea: „Biserica este o unitate alcătuită din episcopi, preoți, diaconi și credincioși. Unitatea o dă Hristos, Care e unit cu Biserica, așa cum este unit El cu Tatăl. Fără de episcopi, preoți și diaconi nu se poate vorbi de Biserică. Episcopul este în locul lui Hristos, preoții în locul Soborului Apostolilor, iar diaconilor li s-a încredințat slujirea. Episcopul este cununa cea vrednică a preoției și a diaconilor. În episcop este toată mulțimea credincioșilor, pentru că acolo unde este episcop, acolo trebuie să fie și mulțimea credincioșilor, după cum acolo unde este Hristos, acolo este și Biserica universală. Fără episcop nu se poate face nimic, nici botezul, nici Euharistia, nici agapa, nici căsătoria. Preoții sunt uniți cu episcopii cum sunt coardele cu chitara. Ei pot face cu aprobarea episcopului slujbele pe care le face însuși episcopul. Diaconii n-au acest drept, lor li s-a încredințat numai slujirea. Cre­dincioșii trebuie să se supună episcopilor și preoților, să nu facă nimic fără episcop, pentru că Duhul, spune Sfântul Ignatie, mi-a predicat așa: Fără de episcop să nu faceți nimic. Să respecte pe episcop, preoți și diaconi. Să se adune cu toții la un loc în jurul Unuia, Iisus Hristos, și să nu li se pară că este binecuvântat să facă cineva ceva de unul singur, ci toate să le facă în comun. O singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste”.

În ziua de 20 decembrie, probabil în anul 107, când a venit momentul execuției, Sfântul Ignatie a intrat în arenă, de față cu o mulțime de păgâni și de creștini, ca și cum ar fi pășit către Sfântul Altar, pentru a săvârși ultima sa Liturghie. Aceasta a fost dorința lui cea de pe urmă de a-L mărturisi pe Mântuitorul Hristos, Care în copilăria lui l-a luat în brațe. Acum însă a fost îmbrățișarea Sfântului Ignatie pentru Domnul, jertfindu-se ca să împlinească cuvintele pe care Mântuitorul le-a spus: „Cine va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor și eu voi mărturisi întru el înaintea Tatălui, care este în Ceruri”.

Sărbătoarea Sfântului Ignatie ne cheamă pe toți să privim la pilda minunată a vieții și sfârșitul său, la cuvintele de învățătură și mai ales la iubirea cea dovedită prin fapte, căci mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viața să o pună întru mărturisirea Domnului.