Ierodiaconul Petroniu Bulbucanu, tipograful de la Neamţ

În anii '80 ai veacului trecut, ierodiaconul Petroniu Bulbucanu (8 februarie 1924 - 18 mai 1996) era directorul Tipografiei mitropolitane de la Mănăstirea Neamţ. În jurul lui se aflau câţiva muncitori tineri, unii dintre ei foarte pricepuţi şi harnici, urmaşi ai tipografilor monahi de altădată, Vladimir Muscă, Gherontie Brustureanu sau Claudie Derevlean.

Tiparniţa de la Neamţ, cu istoria ei de 200 de ani, era atunci singura din toată Mitropolia Moldovei. Acolo se imprimau calendarele, atât de căutate în vremurile când cenzura controla tipăriturile, cărţi de rugăciuni, actele necesare mănăstirilor şi parohiilor şi rar câte o carte de învăţătură sau cultură teologică. Pentru o anume lucrare se trudea câte un an sau chiar mai mult. Câteva dintre lucrările apărute atunci le putem aminti: Dosoftei - Psaltirea în versuri, Mănăstirea Cetăţuia, Mănăstirea Neamţ, Biserica Voroneţ, Biserica „Sf. Ilie“ Suceava, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna.

Tiparniţa de la Neamţ înfrunta, prin realizările ei (modeste), valurile potrivnice ale unei încrâncenate perioade.

La cârma tipografiei se afla ierodiaconul Petroniu Petru Bulbucanu, de loc din comuna Andrieşeni, judeţul Iaşi, născut la 8 februarie 1924. A făcut parte din generaţia numeroasă de călugări ai Neamţului dinaintea Decretului 410/1959, când şi el a fost nevoit să părăsească mănăstirea şi să lucreze ca responsabil la șantierele Departamentului Monumentelor istorice. În mod deosebit, a fost implicat în lucrările de restaurare de la mănăstirile Neamţ, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ, Dragomirna, Slatina, Râşca ş.a., care s‑au derulat atunci, cu mari intervenţii din partea slujitorilor Bisericii, în special a Mitropolitului Iustin Moisescu.

După această perioadă, Mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei l‑a numit conducător al tipografiei de la Mănăstirea ­Neamţ. Revenind la Neamţ, ierodiaconul Petroniu a schimbat şantierul monumentelor istorice cu un nou şantier deschis la tipografie. În momentul acela, clădirea avea urgentă nevoie de reparaţii capitale. Aşa se face că în decursul mai multor ani, cu ajutorul aparte al Centrului eparhial Iaşi, părintele Petroniu a schimbat integral imaginea tipografiei de la Mănăstirea ­Neamţ. Modificări ale spaţiului - renovări, maşini tipografice noi, centrală termică, instalaţie de încălzire centrală, sobe de teracotă în toate încăperile, magazii, garduri noi, alei în jurul clădirii etc. - sunt doar câteva dintre realizările vremii în care s‑a aflat la cârma instituției.

Acest aspect al vieţii sale trebuie completat şi cu acela al unui om de suflet, cu sensibilitate şi altruism.

Când mă aflam la Mănăstirea Neamţ, ierodiaconul Petroniu a adus de la Curtea de Argeş osemintele arhimandritului Demostene Tebeica, cel care l‑a purtat sub mantia călugăriei la 20 aprilie 1949 în Biserica „Înălţarea Domnului” a Lavrei nemțene. A făcut pentru el o altă slujbă de înmormântare, cu mulţi slujitori şi cu agapă tradiţională pregătită cu grijă și mărinimie.

Arhimandritul Demostene Tebeica, călugăr cu metania la ­Neamţ, a fost profesor de muzică, dirijor de cor, egumen la Vovidenia şi stareţ la mănăstirile Putna şi Curtea de Argeş. Un monah ordonat, îngrijit, iubitor al florilor şi al muzicii, evlavios, binevoitor, bine pregătit. Ucenicul său, Petroniu, şi‑a adus aminte de naşul din ziua călugăriei şi l‑a adus la Mănăstirea Neamţ, aşa cum şi‑ar fi dorit părintele Demostene în timpul vieţii.

Numele lui nu lipsea din pomelnicul ierodiaconului Petroniu, iar într‑o zi, când unul dintre tipografi s‑a călugărit, părintele Petroniu a cerut ca acela să poarte numele Demostene, după cel al marelui că­lugăr nemţean. În vara anului 1989, la Mănăstirea Neamţ a murit monahul Valerian Rachieru. Un călugăr simplu, ostenitor în soborul acestei mănăstiri. Fusese bolnav mult timp, slăbise, nici nu‑l mai recunoşteai. Părintele Petroniu şi‑a făcut milă, a organizat toată înmormântarea, a pregătit praznicul ca pentru cineva foarte apropiat. La fel s‑a întâmplat şi în cazul harnicului monah Teofan Donică, fierarul mănăstirii, care a murit în noiembrie 1989. Şi Valerian, şi Teofan erau călugăriţi în același an cu Petroniu Bulbucanu. Erau, aşadar, prieteni şi vechi cunoscuţi, dar mai ales frați de călugărie.

Fără zgomot, părintele Petroniu a făcut mult bine. Era un om care împărţea binevoitor din ceea ce‑i dăruise Dumnezeu.

Într‑o zi m‑a chemat acasă la el şi mi‑a dăruit o Evanghelie, frumos legată în piele. Am păstrat‑o până în anul 1997, când am dăruit‑o, dar din dar, schitului Mănăstirii Neamţ de la Băiceni. Monahii de acolo se aflau la început de drum și aveau nevoie de orice fel de donații, cum este la început de drum.

În momentele de răgaz, povestea celor mai tineri, aspecte din slujirea ca diacon la Altarul Lavrei. Înainte de 1959, în Mănăstirea Neamţ erau mai mult de 30 de diaconi, dintre care câţiva străluceau în cântare, ca şi privighetorile în Templul naturii. La ziua Sfântului, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, slujeau toţi diaconii, cu veşminte strălucitoare, iar la strană cântau cei mai buni psalţi ai mănăstirii. Strălucirea de odinioară a Bizanţului revenea uneori în spaţiul mă­năstirii. Un alt părinte Petroniu (Tănase), fostul stareţ de la Prodromu, scria că niciodată n‑a văzut slujbe mai frumoase decât cele săvârşite la Mănăstirea Neamţ până la promulgarea Decretului 410/1959.

În ultimii ani, părintele Petroniu a fost încercat de o suferinţă grea. Avea să înţeleagă că totul este trecător în această lume. La chilia sa de la Mănăstirea Neamţ l‑au vizitat ierarhi şi slujitori ai Bisericii care îl cunoșteau şi-l preţuiau. Luând cu el împlinirile şi neîmplinirile unei vieţi zbuciumate, părintele Petroniu s‑a retras discret, aproape pe neobservate, lăsând în urmă să vorbească ceea ce a reuşit să realizeze cuvioşia sa la tipografia nemţeană. Numele său va rămâne multă vreme prezent în amintirile şi zicerile celor care au lucrat sau au colaborat cu tipografia de la Mănăstirea Neamţ, ca şi‑n pomelnicul mănăstirii pe care a slujit‑o cu dăruire.

În Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română, se cuvine să ne aducem aminte de meșterii tiparului, care mult s‑au ostenit pentru a‑i lumina pe alții. Dintr‑o întâmplare sau în mod minunat, anul acesta se împlinesc 20 de ani de când părintele Petroniu s‑a mutat din cele trecătoare la cele netrecătoare (†18 mai 1996). Eram atunci plecat din țară pentru o vreme și am auzit târziu de moartea lui. Fiind aproape de hramul Mănăstirii Neamț, înmormântarea s‑a făcut în grabă, dar aceasta nu ne împiedică să‑l pomenim la fiecare Liturghie, rugându‑L pe Părintele îndurărilor să‑i răsplătească strădaniile, jertfelnicia, mărinimia și gingășia.

Părinte Petroniu, cei care v‑am cunoscut nu vom uita că aţi muncit mult, aşa cum puţini au făcut‑o. Ştim că Dumnezeu pe toate le răsplăteşte, pe cele ştiute şi pe cele neştiute. Oamenii adeseori uită, Dumnezeu nu uită niciodată!