Ieudul însângerat

Suntem ţara cu cele mai multe închisori comuniste şi cei mai mulţi deţinuţi, din tot estul Europei. Sate întregi, oraşe s-au transformat, la un moment dat, într-o imensă închisoare. Întreaga Românie. Istoricii apreciază, spre lauda românilor, că suntem şi ţara în care rezistenţa anticomunistă a atins cote foarte înalte. Este ca şi cum acest popor s-ar fi salvat printr-o căutare de sine disperată şi eroică, prin conştientizarea, din ce în ce mai acută, a propriilor valori. Avem exemple uimitoare de oameni foarte simpli, ţărani care nu s-au lăsat supuşi, ci au dovedit un curaj deosebit. Doina Cornea, dizidenta anilor â80, defineşte curajul ca „efortul de a depăşi o barieră interioară în numele unei valori. El este o cucerire, o contopire înnoitoare cu acea valoare, dar, în acelaşi timp, este şi un sacrificiu, o pierdere, o smulgere dureroasă dintr-o habitudine interioară, este o moarte pentru ceva“ (Analele Sighet I, Fundaţia Academia civică, 1995, p. 32).

Contopire cu valoarea

Această contopire cu valoarea şi „moarte pentru ceva“ a fost trăită în satele noastre. S-a încercat păstrarea tradiţiei, a obiceiurilor patriarhale, în ciuda manifestărilor din ce în ce mai duşmănoase ale puterii comuniste. Erau valori de apărat! Era viaţa omului care se definea prin aceste valori. În Ieud, de exemplu, sat maramureşean de tradiţie străveche, aflat la 45 km de Sighet, suntem impresionaţi să vedem două biserici din lemn, considerate bijuterii ale arhitecturii eclesiastice româneşti: biserica din „Deal“, construită în 1364, cea mai veche biserică de lemn din România, şi cea de la „Şes“, din 1717. Tot acestui spaţiu datorăm celebrul „Codice de la Ieud“, considerat de specialişti ca reprezentând prima scriere în limba română. Fiind comuna cu cei mai mulţi intelectuali din judeţ şi cu oameni foarte gospodari, este evident că vorbim despre o comunitate prosperă, cu ţărani cinstiţi şi harnici, care trebăluiau dinainte de răsăritul soarelui şi până după apus, la câmp, la pădure şi în ogrăzile mari, unde seara se întorceau de la păscut vitele, oile şi întregul şir de orătănii ale casei. Ţărani din moşi strămoşi, cinstiţi, stăpânii unor gospodării frumoase, rod al muncii lor şi a părinţilor, nedatorând nimic la nimeni, ei nu au înţeles de ce trebuie să cedeze presiunii colectivizării, când traiul lor cinstit nu ar fi trebuit să deranjeze pe nimeni.

Această tihnă bazată pe tiparele binecunoscute ale vieţii satului avea să fie brusc întreruptă prin lovitura de stat de la 23 august 1944 şi instaurarea regimului comunist. Debutul rezistenţei anticomuniste în Maramureş datează din toamna anului 1944, când Armata Roşie a vrut să anexe Maramureşul istoric la Ucraina subcarpatică. Numai cei din Ieud vor opune rezistenţă, conduşi de primarul lor - Dumitru Pop-Roibu, şi de preot - Ioan Dunca-Joldea (v. „Memoria ca formă de justiţie“, Fundaţia Academia Civică, 1995, comunicare de Ioan Ţiplea, prezentată la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, iunie 1994). Din acest moment, conflictul iscat între ei şi autorităţi le face viaţa un infern. Nu îşi pierd doar liniştea, ci şi libertatea. Peste jumătate din populaţia comunei va intra în puşcăriile comuniste. Vor fi desfiinţate gospodării, valori, obiceiuri. Comuniştii au distrus satele româneşti mai mult decât au reuşit invaziile turcilor şi ale tătarilor.

Sacrificiul de sine

În Ieud se înfiinţează încă din 1945 un grup anticomunist, format din tineri, şi apoi se organizează adevărate nuclee de rezistenţă armată, conduse de preoţii greco-catolici Ioan Dunca şi Alexandru Chindriş. Puterea comunistă trece la represalii directe asupra obştii îndărătnice. Tinerii vor fi repede arestaţi pentru „crimă împotriva orânduirii sociale“ şi vor fi închişi în închisoarea din Sighet. În 1949, se formează un alt grup anticomunist. Trupele de securitate vor acţiona în forţă şi, după urmăriri şi hăituieli, îi vor prinde. Unul dintre ei va fi ucis, ceilalţi închişi. Au fost şase şi au rămas cinci. În 1950, alţi şase ieudeni, cu ajutorul preoţilor greco-catolici, se alătură grupului de rezistenţă din munţii Ţibleş. Din nou e răpus de gloanţe unul dintre curajoşi. Deşi ajutaţi de obşte, ca şi celelalte grupuri, şi acesta este prins, iar membrii lui sunt condamnaţi, închişi, torturaţi.

Au fost înregistrate 120 de familii de chiaburi, ceea ce, în ochii autorităţilor, era o crimă. Din 1950, începe colectivizarea forţată şi numărul chiaburilor se extinde la cel al întregii colectivităţi. O mare parte a comunei este arestată sub acuzaţia de „sabotaj economic“. Reacţionarii trebuiau exterminaţi. Pe lângă arestări în masă, apare fenomenul „cotelor“, care duce la sărăcirea şi înfometarea unei populaţii prospere. Trimişii autorităţii de stat intrau samavolnic în gospodării şi confiscau tot ce le ieşea în cale. Nu doar animalele, dar se „curăţau“ podurile caselor, hambarele, magaziile, chiar şi mâncarea de pe masă a fost „confiscată“.

Calvarul a început…