Împăcându-ne cu conştiinţa, ne împăcăm cu Dumnezeu

Dacă ţi-i pătată şi te mustră conştiinţa, o poţi împăca. Du-te la mărturisire la un preot, te dezleagă de păcate şi te-ai uşurat

Cel mai adânc glas în inima noastră este conştiinţa, glasul lui Dumnezeu din om, care ne îndeamnă numai la bine şi ne opreşte de la rău, şi al doilea este sufletul cuvântului. Sufletul cuvântului este cuvântul cel dinlăuntru, aşezat de Dumnezeu în inimă, cu care vorbim - căci nu vorbim sonor. Acesta se cheamă şi „sufletul cuvântului“, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, cuvântul aşezat de Dumnezeu în inima omului de la zidirea lui, cu care vorbim tainic, nu cuvântul sonor. Cuvântul sonor este îmbrăcămintea cuvântului din inimă. Cuvântul sonor ne face să vorbim, dar acela este aşezat în inimă tainic. Vezi că stai şi vorbeşti ceasuri întregi singur. Citeşti o carte numai cu gândul, fără să mişti limba. Acesta-i sufletul cuvântului. Cuvântul cel tainic aşezat în inimă. El este pus de Dumnezeu acolo. Prin el vorbim cu Dumnezeu tainic; şi în rugăciune şi oricând. Punem la cale toate problemele. Acesta lucrează împreună cu conştiinţa, care este glasul lui Dumnezeu din om. Dacă am greşit, mă mustră. Dacă am făcut bine, mă bucură totdeauna. Da, este pus de Dumnezeu în om cuvântul cel înăuntru aşezat. Acesta-i cuvântul tainic care lucrează cu conştiinţa, fără să mă mustre nimeni. Am greşit, nimeni nu mă mustră. Acela însă, nu! Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Conştiinţa este judecător drept. N-o poţi potoli nici cu parale, nici cu măguleli, nici cu nimic“. Poate să-ţi dea unul tot Globul.

În măsura în care am împăcat conştiinţa noastră, ca să nu ne mustre pentru păcat, în măsura aceea ne simţim uşori şi foarte aproape de Dumnezeu. Căci, conştiinţa îţi spune imediat dacă mai are ceva pe ea, căci îndată te îngreuiezi. Conştiinţa lucrează întreit, cum spune Sfântul Dorotei. Ea lucrează faţă de materie, faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine. Cum, faţă de materie? Bunăoară eu ţi-am dat o haină de pomană şi ţi-am spus s-o cruţi, să nu-ţi baţi joc de ea. O porţi, dar s-o păstrezi. Şi dacă vezi că ai rupt-o prea devreme, te mustră cugetul: „Măi, n-am făcut cum a zis acela!“. Tot faţă de materie: „Tu te apuci să cheltuieşti prea mult pe mâncare, pe băutură şi altul n-are ce mânca, săracul!“. Conştiinţă îţi spune: „Vezi? Tu vrei să trăieşti bine în lumea asta, dar altul este flămând şi n-are ce mânca!“. Conştiinţa faţă de materie totdeauna te ţine aproape.

Faţă de Dumnezeu, conştiinţa totdeauna sau se încărca sau se uşurează, dacă nu am pocăinţă şi lacrimi pentru păcate. Faţă de mine, conştiinţa mă mustră pentru păcat. Măcar de-ar fi cu gândul, cu cuvântul, sau cu fapta. Conştiinţa este judecător drept. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune: „Nu ţi-a pus ţie Dumnezeu judecător dinafară, să-l poţi momi cu parale, să-i dai atâta, ca să te facă pe tine drept. Acest judecător este pus înăuntru, nu-l putem momi cu nimic!“. Auzi ce spune Sfântul Dionisie Areopagitul: „Ştiinţa gândului curat este veselia veseliilor, şi ştiinţa gândului pătat este chinuirea chinuirilor“. Poate să-mi zică mie toată lumea că eu sunt sfânt, că sunt bun, că sunt cutare, dacă conştiinţa îmi spune: „Ia seama că eşti păcătos, eşti leneş, eşti plin de păcate“, n-o poţi împăca. Dacă toată lumea mă lăuda, însă conştiinţă de mă judecă vinovat, gata, eu sunt cel mai chinuit om! Ştiinţa mea este chinuirea chinuirilor, că am de-a face cu ştiinţa lui Dumnezeu din mine, care nu cruţă, care socoate lucrurile drept totdeauna şi ne arată slăbiciunile. Iar dacă conştiinţa este nepătată, toată lumea să mă ocărască, toată lumea să spună tot ce-i mai rău despre mine, mie nu-mi pasă. Mie îmi place când nu mă judecă în conştiinţă Dumnezeu. Dacă pe mine nu mă judecă conştiinţa pentru păcat, şi dacă nu mă judecă Dumnezeu în conştiinţă, eu am toată veselia! Aceasta este ce spune Evanghelia: „Fericiţi veţi fi când va vor ocărî pe voi oamenii şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotrivă voastră, minţind pentru Mine“. Pentru cine? Pentru adevăr. Şi nu ne arată numai să nu ne scârbim, ci: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri“. Aşa este, dacă nu este pătată conştiinţa, nu te supără. Iar dacă ţi-i pătată şi te mustră conştiinţa, o poţi împăca. Du-te la mărturisire la un preot, te dezleagă de păcate şi te-ai uşurat. Apoi, te păzeşti să nu mai faci şi aşa te poţi împăca cu conştiinţa. Împăcându-te cu conştiinţa, te-ai împăcat cu Dumnezeu şi totdeauna vei avea odihnă şi pace în suflet. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 7)