Împăcarea cu sine şi cu semenii

Mi-a amintit zilele acestea că, la prohodirea din urmă cu ani buni de la Biserica Precista din Piatra Neamţ, părintele Rusu, cel care a fost în fruntea soborului slujitor al petrecerii din lumea aceasta a pictoriţei Iulia Hălăucescu, a cuvântat despre împăcarea cu sine şi cu semenii a celei trecute la veşnicie. Într-adevăr, nu foarte des ne e dat să vedem un om mort atât de senin şi parcă mulţumit că şi-a găsit, potrivit Scripturilor, calea. Priveam şi-mi aminteam tulburat chipul tatălui meu pe catafalc, la fel de liniştit şi de frumos, şi reflectam la această grăitoare ultimă expresie a unei fiinţe omeneşti aflată la hotarul dintre viaţă şi moarte. E poate, m-am gândit de multe ori, privilegiul oamenilor credincioşi şi dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a înţelege încă din viaţă că existenţa lor nu se sfârşeşte odată ce închid ochii pe pământ, ci continuă multă în ceruri. Coborâtoare din seminţii preoţeşti prin cele două ramuri familiale, paternă şi maternă, Iulia Hălăucescu a respirat într-un climat prielnic desluşirii acestor adevăruri existenţiale. Îndată ce s-a împărtăşit, cu puţin înainte de a muri, la capătul unor zile de suferinţe şi şi-a dat obştescul sfârşit, pe chipul Iuliei Hălăucescu, cum mi-a mărturisit cineva care i-a stat în preajmă în acele momente, s-au întipărit liniştea, împăcarea şi calda frumuseţe. Era poate chiar fericită că pleca să-l regăsească pe Luchi, jumătatea sa, de care se despărţise de aproape zece luni de zile. Se pregătise, aşa cum o fac cei credincioşi şi cu frica lui Dumnezeu, toată viaţa, inspirată fiind, de bună seamă, de admirabilul ei tată, părintele cărturar Gheorghe Verşescu, care-L slujise pe Domnul cu rugăciunea şi cu vorba înţelept semănată în suflete sau pe coala cea albă de hârtie.

Aidoma părintelui său în spirit, dar cu alte unelte, Iulia Hălăucescu s-a dăruit zămislirii frumosului întru bucurarea sufletelor omeneşti. A plăsmuit pe pământ frumuseţi paradisiace cu speranţa că va păşi, poate, în lumea de dincolo, în grădinile Raiului. Dumnezeu a hărăzit-o cu un talant din cel vrăjit şi, pe deasupra, a norocit-o cu puterea de a-l înmulţi şi nu-l risipi. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să se cheltuiască spre înflorirea darului primit. N-a ajuns dintr-odată pe drumul sortit. Deşi în şcoală era premiantă cu coroniţă întru ale desenului şi mândria vestitei doamne profesoare Chelsoi, Iulia Verşescu a hotărât să urmeze Filosofia la Universitatea din Bucureşti. A fost chiar o studentă strălucită şi preţuită de falanga de mari dascăli ai facultăţii, ca Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Traian Herseni, Tudor Vianu. Schimbările din 1944, dezastruoase pentru ţară şi familia sa, au avut în privinţa ei şi partea lor bună. Au înclinat definitiv balanţa spre artă. Iulia şi-a dat seama imediat cu adâncul ei simţ de observaţie şi înţelegere şi puternicul său instinct că în domeniul filosofiei drumul se închidea şi nu-i rămânea decât să caute a continua pe poteca artei, de altfel nepărăsită nici o clipă. Corneliu Baba, aflat pe atunci în Iaşi, a îndemnat-o să urmeze Belle Artele şi ea i-a ascultat sfatul. A început o carieră mereu ascensională. A pendulat între ulei şi acuarelă, cu izbânzi notabile în ambele tehnici, dar a intuit repede că în arta culorilor de apă ar putea avea o contribuţie care să o singularizeze. Aşa s-a şi întâmplat. Plină de idei, cu un repertoriu tehnic bine stăpânit şi articulat, Iulia Hălăucescu a dat acuarelei româneşti, printr-o poetică originală,  viziuni cutezătoare, printr-un subtil echilibru al poematicului cu epicul şi o cabrată, fugoasă şi puternică tuşă, mai degrabă masculină. O eclatantă, proaspătă, cu lungi şi profunde reverberaţii în istoria genului. Acuarelele sale au fluiditatea consacrată a acestei specii de artă, dar şi o consistenţă şi o îndrăzneală compoziţională ce concurează uleiul şi fresca.

A fost acesta rodul unei jertfiri şi al trăirii mistuitoare în artă şi pentru artă. S-a pregătit astfel pentru împăcarea cu sine şi cu semenii, cu care ne-a întâmpinat la ceasul plecării pe celălalt tărâm. Este marea lecţie pe care ne-a oferit-o artista, care, trăind o viaţă la Piatra Neamţ, a săvârşit miracolul marii arte. De asta, pesemene, a păşit spre lumea cealaltă mulţumită şi împăcată. A încercat-o, desigur, sentimentul datoriei împlinite.