Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei În altă ordine de idei: Binecuvântare şi/sau sfinţire

În altă ordine de idei: Binecuvântare şi/sau sfinţire

Un articol de: Iulian Necula - 01 Sep, 2007

În cărţile de cult, uneori, şi în limbajul curent, mai întotdeauna, se utilizează cuvintele binecuvântare şi sfinţire cu aceeaşi accepţie. În fapt, cele două noţiuni au înţelesuri distincte, în funcţie de natura bunurilor care devin obiectul lucrării sfinţitoare a Bisericii.

Astfel, după scopul pentru care sunt afectate, bunurile sunt sacre sau comune. Bunurile sacre sunt cele destinate exclusiv preamăririi lui Dumnezeu şi lucrării sfinţitoare, cum ar fi: bisericile, obiectele de cult, ele neputând fi folosite în alte scopuri, iar bunurile comune există pentru a fi folosite de oameni.

După cum lucrarea sfinţitoare a Bisericii are ca obiect bunuri sacre sau bunuri comune, vorbim de sfinţire sau de binecuvântare. În concluzie, prin sfinţire bunurile sacre devin sfinţitoare prin ele însele, iar prin binecuvântare bunurile comune primesc harul lui Dumnezeu, care le curăţă de „stricăciunea pe care au suferit-o prin căderea protopărinţilor“ şi le redă armonia cu cei care le folosesc.