În lume, dar totuşi în afara ei

Pentru creştini, Biserica este, prin excelenţă, spaţiul comuniunii şi al unităţii. Din această perspectivă, izolarea sau separarea de lume despre care vorbesc scrierile patristice, nu par să-şi găsească rostul în spiritualitatea creştină. Mai mult decât atât, şi în Sfânta Scriptură pot fi întâlnite numeroase pasaje care îndeamnă la o separare de grijile şi agitaţia lumii.

Într-o scrisoare adresată unui prieten, Sfântul Vasile cel Mare descrie condiţiile vieţii ascetice pe care o duce, îndemnându-şi destinatarul să-i urmeze exemplul. El arată cât se poate de clar că prin fuga de lume nu înţelege unilateral o izolare fizică de prezenţa altor oameni, ci un model de atitudine spirituală: fără a rupe legăturile cu semenii, „însinguratul” se va înstrăina doar de obsesiile, grijile, provocările şi patimile lumii.

Trebuie să ne străduim să păstrăm mintea în stare de linişte. Pentru că aceasta este ca ochiul care prin neîncetata lui mişcare, când întorcându-se spre cele din dreapta şi din stânga, când întorcându-se, cu regularitate, în sus şi în jos, nu poate să vadă clar ceea ce se află înaintea lui, ci privirea lui trebuie să se fixeze ferm către obiectul privit, dacă e cazul să stabilească un aspect clar al lui; astfel şi mintea omului, când este purtată de nenumărate griji lumeşti nu este în stare să fixeze adevărul. Pe acela, spre exemplu, care nu s-a înfăşurat cu legăturile căsătoriei, îl tulbură dorinţele furioase şi pasiunile greu de stăpânit şi iubirile dezesperante; dar pe acela, care este deja legat cu soţie, îl stăpâneşte altfel de nelinişte, cum este, în cazul celui fără copii, dorinţa copiilor, în cazul celui care are copii, protejarea soţiei, grija de casă, supravegherea slugilor, paguba din convenţii, certurile cu vecinii, procesele la tribunale, riscurile din negoţ, oboselile bunei lucrări a ogoarelor. Fiecare zi care vine aduce cu ea o examinare deosebită a sufletului. Şi nopţile, care liberează de grijile zilei, vrăjesc mintea cu visările (imaginaţiile) lor. Iar de acestea există o singură scăpare, separarea de toată lumea.

Domesticirea patimilor

Dar separarea de lume nu înseamnă simplu îndepărtarea trupească de ea, ci desprinderea sufletului de simpatia faţă de trup, în aşa măsură încât cineva să devină fără ţară, fără casă, fără prieten, sărac, fără avere personală, fără mijloace de întreţinere, fără întreprinderi, fără relaţii sociale, necunoscător al învăţămintelor omeneşti, gata să primească în inimă impresii care iau naştere din învăţătura dumnezeiască. Dar pregătirea inimii pentru aceasta este dezvăţarea celor învăţate din obiceiul rău, care o stăpâneau deja. Căci nici pe tăbliţa de ceară nu este posibil să scrie cineva, dacă n-a înlăturat mai întâi literele care erau scrise pe ea mai înainte; nici sufletul nu este cu putinţă să fie aprovizionat cu dogmele dumnezeieşti, dacă n-au fost scoase (mai întâi) preocupările lui din obicei.

Spre acest scop, aşadar, pustia ne procură cel mai mare folos, îmblânzind patimile noastre şi dând gândului odihna ca să le dezrădăcineze desăvârşit din suflet. Căci, aşa cum animalele sălbatice sunt uşor de condus când sunt îmblânzite, la fel şi plăcerile, mâniile şi supărările rele, veninoase, împotriva sufletului, când sunt îmblânzite prin linişte şi încetează să mai irite prin continuă excitare, devin uşor de învins prin puterea raţiunii.

Virtuţi care fac viaţa mai plăcută

Prin urmare, locul trebuie să fie exact cu specificul nostru, îndepărtat de relaţia cu oamenii, aşa încât legătura exercitării (ascezei) să nu depindă de nici una din grijile (nevoile) externe. Iar exercitarea pietăţii hrăneşte sufletul cu gândiri dumnezeieşti. Aşadar, ce este mai fericit decât să imite cineva pe pământ tovărăşia (corul) îngerilor? O dată cu zorii zilei, să se grăbească la rugăciune, ca să laude pe Ziditorul cu imne şi cântări! Apoi, după ce soarele va lumina clar, să se întoarcă la lucrări, în timp ce rugăciunea să-l însoţească toată vremea! Aşa încât să facă plăcute lucrările lui cu imne ca şi cu sarea! Pentru că îndulcirile imnelor avantajează starea sufletească în care predomină bucuria, şi nu supărarea.

Aşadar, începutul purificării sufletului este liniştea, potrivit căreia nici limba nu discută chestiuni (fapte) omeneşti, nici ochii nu privesc trupurile parfumate şi armonioase, nici urechea nu atrage atenţia sufletului spre ascultarea melodiilor care sunt compuse pentru a produce plăcere (voluptate), sau spre cuvintele oamenilor glumeţi şi hazlii, ceva care are, prin excelenţă, puterea să dezorganizeze marea atenţie a sufletului, pentru că mintea, când nu este împrăştiată către cele din afară şi nu se răspândeşte prin simţuri către lume, se întoarce la sine şi de la sine se înalţă către înţelegerea lui Dumnezeu. Dar îndată ce frumuseţea este înconjurată de splendoare şi este luminată de Acela, uită chiar şi propria ei natură; nu antrenează sufletul spre grija pentru hrană, nici spre îngrijirea pentru îmbrăcăminte, ci, eliberată de grijile pământeşti, toată atenţia ei trece la dobândirea bunurilor veşnice, adică la: cum să dobândească înţelepciunea şi curajul, dreptatea şi prudenţa, precum şi atâtea alte virtuţi, care se clasează în cele generale de mai sus, care fac în stare bărbatul bun să îndeplinească toate îndatoririle vieţii.

Chipurile finisate ale sfinţilor

Dar cale foarte importantă pentru aflarea îndatoririlor este şi studierea Scripturilor inspirate de Dumnezeu, căci în acestea se cuprind şi (sfaturile) poruncile referitoare la faptele şi vieţile fericiţilor bărbaţi, transmise în scris ca chipuri vii ale conduitei bineplăcute lui Dumnezeu, puse înaintea oamenilor pentru imitarea faptelor bune ale lor. Astfel, deci, fiecare om pentru ceea ce simte că-i lipseşte, găseşte pâinea binecuvântată spre remediul bolii ca şi de la o oarecare clinică obştească, dacă s-a consacrat imitării corespunzătoare.

Şi, într-adevăr, prietenul înţelepciunii deschide fără întrerupere istoria lui Iosif şi învaţă de la acesta faptele înţelepte, aflând la el nu numai simpla înfrânare în faţa plăcerilor, dar şi înclinare în mod statornic spre virtute. Iar curaj (bărbăţie) învaţă de la Iov, care nu numai când viaţa lui s-a schimbat într-o situaţie cu totul opusă, când a ajuns dintr-o dată din bogat sărac şi din cu copii buni fără copii, a rămas neclintit, păstrând totdeauna neumilit cugetul sufletului, şi n-a fost cuprins de mânie nici când prietenii care au venit să-l consoleze aprobau şi măreau nenorocirile lui.

Iarăşi, dacă reflectează cineva cum s-ar putea să devină în acelaşi timp blând şi mărinimos, aşa încât mânia s-o folosească împotriva păcatului, iar bunătatea faţă de oameni, va găsi pe David într-adevăr viteaz în acte de bravură războinică, dar blând şi neclintit în răzbunarea împotriva vrăjmaşilor. Un asemenea a fost şi Moise, care înălţa cu mânie statura lui faţă de cei care păcătuiau împotriva lui Dumnezeu, dar calomniile împotriva lui însuşi le suporta cu bunătate de suflet. Şi, în general, aşa cum pictorii, când pictează chipuri după modele, se străduiesc să transmită caracterul modelului tehnicii lor (pentru a realiza un tablou frumos), la fel şi cel care se străduieşte să se realizeze pe sine desăvârşit în fiecare fel de virtute, trebuie să privească la vieţile sfinţilor, ca şi cel care lucrează şi finisează statui, şi să-şi însuşească bunătatea acelora prin imitare.

Portretul robol al iubitorului de Dumnezeu

La rândul lor, rugăciunile, urmând lecturile, află sufletul mai întinerit şi mai viguros, aşa încât (acesta) se pune în mişcare către Dumnezeu din plăcere. Dar rugăciunea bună este aceea care inspiră în suflet adevărata noţiune (cunoaştere) a lui Dumnezeu. Iar lăcaşul lui Dumnezeu este acesta, să nu aibă nimeni pe Dumnezeu stabilit înlăuntrul lui din amintire. Şi devenim biserici ale lui Dumnezeu atunci când înlănţuirea amintirii nu se desprinde de grijile lumeşti şi mintea nu se tulbură de patimile neaşteptate. Iubitorul de Dumnezeu se retrage la Dumnezeu - evitând toate cele de mai sus şi alungând patimile care îl provoacă la necumpătare şi stăruie în îndeletnicirile care conduc la virtute.

Iar înainte de toate, trebuie să se îngrijească să nu se amestece în discuţii, când nu cunoaşte, ci, să întrebe fără ceartă, să răspundă fără dispreţ, să nu întrerupă convorbirea când ar spune ceva folositor, nici să nu dorească să intercaleze ostentativ cuvântul lui, observând echilibrul cuvântului şi al ascultării; să înveţe (de la altul) fără ruşine şi să înveţe (pe altul) fără invidie; şi, dacă ar fi învăţat de altul, să nu ascundă (aceasta), ci să arate cu recunoştinţă pe tatăl cuvântului. Iar tonul vocii să-l potrivească, aşa încât, nici urechea să nu-l scape din cauza slabei lui intensităţi şi nici supărător să nu fie din cauza marii lui intensităţi. Să exteriorizeze cuvântul după ce mai întâi a examinat în sine ce anume e cazul să spună. Să fie binevoitor în discuţii şi plăcut în vorbiri, să nu urmărească să se facă agreabil prin glumă, ci să-şi păstreze farmecul prin sfătuire binevoitoare (generoasă). Să înlăture asprimea totdeauna, chiar şi atunci când este absolut necesar să mustri. Căci, dacă vei arăta de la început modestie şi smerenie, te vei face agreabil celui care are nevoie de vindecare. Dar, de multe ori, ne este folositor şi modul mustrării profetului care, lui David, când păcătuise, nu i-a pronunţat hotărârea de condamnare, ci folosind o persoană imaginară, s-a instituit judecătorul propriului lui păcat; aşa încât după ce el însuşi a pronunţat dinainte judecata împotriva sa, să nu mai poată să acuze pe cel care a blamat. (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola a II-a, în P.S.B., vol. 12, Bucureşti, Ed. I.B.M.B.O.R.)