Înaltă zi de toamnă

Zi înaltă de toamnă. În mijlocul Bisericii Tâmpeştilor, aşezat pe un catafalc acoperit cu înflorate scoarţe moldoveneşti, într-un sicriu de stejar, dormea senin, scăldat în vâzdoage şi crizanteme, într-o lumină de absint, un chip parcă dăltuit în fildeş, cu acele rotunjimi cântate ale Domnişoarei Pogany. Era şi nu era el. Ochii nu-i mai fulgerau ca atunci când se ridicau din pământul spre care cătau obsedant, scormonindu-l până-n străfunduri. Respira acelaşi aer seniorial cu care te întâmpina şi-ţi sărea în ochi, de se întâmpla să ai norocul să-ţi iasă în cale. Distincţia sa nobiliară, de prinţ al spiritului, era respectată şi receptată ca atare chiar şi de duşmanii deloc puţini. Ceilalţi, mai numeroşi, nu făceau decât să-l admire. Tăcerile lui deveniseră proverbiale. Vorbea rar şi doar când avea ceva de spus. Nu-i plăcea să se joace cu vorbele. Credea cu tărie în greutatea de talant din aur a cuvântului adevărat. Felul de a fi nu era confortabil şi nu uşor se putea sta în preajmă-i. Asta explica în mare măsură singurătăţile sale. Deşi iubea ardent tot ceea ce e omenesc, se simţea mai bine trăind de unul singur. La Bucureşti, acest prinţ singuratic părea un matein „crai de curte-veche”. Îi displăceau sentimentalismele şi era rar ispitit de întoarceri în timp. A acceptat cu mare greutate să facă, la insistenţele directorului Liceului „Nicu Gane”, doamna Doina Cozma, o vizită la şcoala al cărei elev strălucit fusese. Pe atunci se lupta cu al său coleg Constantin Ciopraga pentru locul întâi la concursurile şcolare. Laconicele lui notaţii despre acea singulară călătorie mărturisesc faptul că fugea de funciarul nostru sentimentalism moldovenesc. Fusese, totuşi, fericit să se întoarcă în spaţiul anilor uceniciei sale. Era pe o planetă pierdută şi iluzoriu câştigată. Gestul său de a dona, împreună cu fratele Vasile (Lala), casa părintească, pentru alcătuirea unui muzeu al personalităţilor fălticenene, tălmăceşte însă, fără tăgadă, recunoştinţa pentru locurile unde, în copilărie, avusese parte şi de bucurie. Nu-l prea trăgea inima să se abată pe la Fălticeni. Nu că nu îndrăgea pământurile acestea, ci pentru că simţea a nu mai fi cele de odinioară. Nu voia cu nici un chip să rupă pânza de paingăn a timpului. Fără a vieţui în nălucirile trecutului, cobora cu închipuirea pe întinsurile acestuia, voind parcă să regăsească vremurile când, după zisa vărului Anton Holban, bunica trăgea să moară. Îl ajutau să străbată vămile timpului imaginaţia aproape nestăvilită şi memoria fabuloasă. Izbutea astfel să colinde vârstele cele duse pe apa sâmbetei şi să-şi umple sufletul cu mireasma şi gustul dulce- amărui al copilăriei şi adolescenţei lui fălticenene. 

Horia Lovinescu a meditat mult la marea trecere şi la capătul acestei ţesături de gânduri a lăsat cu limbă de moarte ca drumul veşniciei sale să înceapă la Fălticeni, acolo de unde pornise firul vieţii. Dorinţa a fost de a fi înmormântat aici. Poate de ar fi avut vestirea clipei celei din urmă ar fi apucat-o din vreme într-acolo, să-şi dea în locul acesta obştescul sfârşit. Ceasul plecării a căzut pe neaşteptate, în septembrie 1983. Abia împlinise 66 de ani. Timpul, ce s-ar fi putut încă aşterne înainte-i, n-a mai avut răbdare cu dânsul. Lăsase ştire despre vrerea de a fi aşezat pentru totdeauna în cavoul Lovineştilor de la Fălticeni, unde se găsea şi urna cu cenuşa vărului Anton Holban. Ţinea ca această ultimă călătorie să aibă loc în cea mai deplină intimitate. Suflarea târgului primise de veste şi era câtă frunză şi iarbă pe aleile cimitirului şi pe străzile afluitoare într-acolo. 

Biserica de la Tâmpeşti gemea de lume. Jur-împrejurul sicriului se rânduiseră câţiva dintre prietenii cei mai buni, actorii de la Teatrul „Nottara” şi scriitori din Bucureşti, Iaşi şi Suceava. În biserică, în lumina ca de absint, Horia Lovinescu, trecut la cele veşnice, părea mirat de bulucirea de omenire, al cărei rost nu-l prea înţelegea. Deodată a coborât din înălţimile turlei, lăsându-se ca din ceruri, un fluture. Era mare, cu aripile grele, de brocart cafeniu, daurit. Aidoma magnificului cap de mort. Părea un heruvim, adăstând pe pământ. După câteva volte şi volute, plutind parcă pe aripile cântării durerilor nemângâiate, s-a prins ca o podoabă de preţ de fruntea înalt-lucitoare, hodinindu-se pe creştetul poganyan al mortului. A rămas până când s-a înălţat rugător şi sfâşietor totodată versetul „Veşnicei pomeniri”. Atunci superbul fluture s-a ridicat, deschizând larg majestuoasele aripi de catifea. S-a ridicat la ceruri. Purta, am simţit, sufletul lui Horia Lovinescu. Se întâmpla într-o zi de toamnă. Bolţile cerului se surpaseră. Fluturele cu povara de suflet omenesc intra-n tării să-şi afle sălaş întru eternitate.
 
(Din „Fălticeni - mon amour”, de Paul Miron și Grigore Ilisei, „o scurtă istorie aproape sentimentală, ilustrată de pictorul Dan Hatmanu”, cu o prefață de Ștefan S. Gorovei, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Dana Art, 2020)