Înfățișare poetică sub lumina stelei lui Nicolae Labiș

Steaua lui Nicolae Labiș veghează din înalturi toposul mitic al Mălinilor. Din când în când, fascinați de luminozitatea cea stelară, ce daurește case, grădini, lanuri, pășuni, păduri, văi de ape repezi și colnice suitoare, culmi muntoase ferestruite de prăpăstii parcă fără de afund, oameni și locuri, copilandrii cei năzdrăvani ai satelor de pe valea Suhăi Mari urcă vitejește pe o scară de mătase, se aburcă precum într-o șa în scrânciobul stelei labișiene, „Steaua de vineri”, cum glăsuia rapsodic un alt martir al poeziei române, basarabeanul Grigore Vieru. La coborâș acești pui de om cu stea în frunte prind într-un deget un fir din veșmântul stelar labișian și odată ajunși pe pământ încep a țese sfielnic stihuri aidoma lui Nicolae Labiș, care la Mălini e de mult legendă și baladă mioritică, cântec și mai ales adorație sfântă.

Așa îmi place să-mi închipui că s-a petrecut cu o copilă a unor gospodari din Mălini, Maria Țigă­nescu, cea care, cum o mărturisește spoveditor într-o poezie dedicată lui Nicolae Labiș, fusese hărăzită de Dumnezeu să caute cuvintele vorbitoare poetic și să le rânduiască în rostire proprie. „Universul e o mișcare browniană de cuvinte,/ Între care unele au o forță aparte./ De aceea Dumnezeu a dat lumii Poetul,/ Să le găsească și să le scrie în carte” ( „Lui Labiș”). Acest imbold spre descoperirea cuvântului cu o „forță aparte”, cu acea expresivitate genuină, menit a pune ordine și a dezghioca tâlcuri și frumuseți tainice, s-a ivit în cazul Mariei Ți­gănescu Crețu din anii copilăriei și sub înrâurirea liricii lui Nicolae Labiș și a destinului său frânt de „pasărea cu clonț de rubin”. În anii școlarității mălinene, cea gimnazială, în cei ai perioadei liceale la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni și în timpul studiilor universitare la Universitatea de la Iași, la Filologie, Maria Țigănescu nu a excelat doar la umanioare, în special la literatura română, marea ei dragoste, ci și pe tărâmul poeziei. Scria cu fervoare versuri ce etalau o sensibilitate de o factură specială a sentimentelor și o îndemânare a dicteului poeticesc. Îmi aduc aminte că, realizând un film de televiziune pentru emisiunea „Reportaj de scriitor”, de pe canalul al doilea la Televiziunii Române, am filmat-o recitând din versurile sale, ce se scăldau în ambianța de poveste a Mălinilor și se adăpau la izvorul cu apele cele înmiresmate cu mirodeniile marii poezii labișiene. Maria Țigănescu luase urma Poetului și-i adulmeca mirozna de poezie autentică, plăsmuită într-o vreme a poncifelor și lozincilor versificate de cel care a reboltit podul surpat cu marea creație lirică românească interbelică, dar se străduia să-și afle calea sa. N-a cultivat pe cât ar fi meritat harul poeticesc spre a rodi pe deplin. A intrat în iureșul vieții. A început misionar dăscălia la Mălini, în vatra părintească, ca profesor dăruit de limba și literatura română, s-a măritat cu un artist, flautistul Neculai Crețu, a trăit bucuria și marea răspundere de a da viață unui copil, căruia i-a dat din iubire pentru Mălini prenumele de Mălina. În tot acest răstimp Maria Țigănescu Crețu nu a tăiat legăturile cu scrisul, dar n-a izbutit să o facă în acea cadență ce e condiția sine qua non a întrupării unei veritabile vocații. Însă de fiecare dată când a simțit chemarea muzei s-a așezat la masa de lucru, a pus mâna pe condei și a transpus în vers vibrant neliniștile, fantasmele, aspirațiile, idealurile, deznădejdile. Unele din stihurile așter­nute pe hârtie în ceasurile de trudă artistică le-a publicat în presă, le-a recitat în conclavuri literare, le-a rostit elevilor săi sau le-a îm­păr­tășit celor ai casei, soțului, fiicei, părinților. I-a făgăduit fiicei Mălina că va aduna versurile într-o carte atunci când fi-va sortirea spre a da seamă de lucrarea întru poezie. Acel ceas a bătut. Maria Țigănescu Crețu a alcătuit selectiv din produc­ția sa poetică un volum intitulat „Galeria de portrete”, dedicat „Fiicei mele Mălina, așa cum i-am promis în prima noastră noapte de Anul Nou”.

Poeziile din această carte conturează un profil liric original. Partea cea mai rezistentă e cea a poemelor luminii, cu filiații labișiene, cu respirații baladești și cu o bogată recuzită prozodică. Poeta desprinsă parcă din mantaua lui Labiș își mlădiază cântul pe întreaga gamă a simțirilor, uimindu-se, minunându-se, revoltându-se, iubind, afurisind, plângând, dojenind, mângâind, iubind, îmbrățișând cu toată ființa până la contopire umanitatea și smerindu-se Dumnezeului Atotputernic. Poeta cântă mirabilul tărâm al Mălinilor, modelează sculp­tural chipuri dragi de oameni, pă­rinți, fratele trecut la cele veșnice, soțul, fiica și pe consăteni. Se naște o galerie de portrete, viguroasă, prinsă-n voalul transparențelor de borangic ale cuvântului, cu inflexiunile lui de inefabil și transcendent. „Pășesc sfios într-o catedrală,/ în care mai întâi n-ai curajul/ să te uiți în ochii sfinților./ Dar cântarea lină îți aduce aminte/ că sfinții sunt blajini și că le place/ să-i privești în ochi și să vorbești cu ei” ( „Galeria de portrete”). Maria Țigănescu Crețu își privește semenii în ochi și scoboară în adâncul făpturii lor ca să aducă la lumină ciutura cu apa vie a sufletului amirosind a răcoare, lemn ud, mușchi cu moliciune de catifea și cumințenie de oameni cumsecade și cu glagore la cap. „N-o pot vedea decât în miș­care./ Și azi mă întreb când dormea./ Prindea mereu răsăritul de soare/ Și nu-i plăcea ziua când nu zărea./ Surâzând înghițea poate lacrimi,/ Bătea în lemn să nu ne doară ceva,/ Iar când credea că n-o vedea nimeni/ Se tânguia-ncetișor și cânta./ Trecuse prin multe, muncise din greu,/ Văzuse războiul și spectrul foametei,/ Mi-a șters multe lacrimi, dar eu/ N-am văzut niciodată lacrima mamei! („Lacrima mamei”). O altă fațetă a poeziei Mariei Țigănescu Crețu este cea de inspirație folclorică, atât în planul ritmicii, cât și al atmosferei și modalităților de expresie artistică. Nu este o calchiere, ci o exprimare proprie cu distilate ecouri labișiene. „Melc, melc, codobelc,/ Melc tărcat și rourat/ Și cu grijă așezat/ În palma copilului,/ În lumina soarelui/ Ieși afară, nu te teme/ De lume și de blesteme./ Nu ești mic/ Și de nimic/ Mută raza soarelui/ În ochii copilului,/ Scoate coarne bourești/ Ca să creadă în povești” („Incan­­tație”). Universul poetic al Mariei Țigănescu Crețu e policrom. Poeta este sedusă de ludic. Are plăcerea parodicului sorescian și a fost dăruită cu apetitul poeziei de factură socială. Își ridică glasul împotriva relelor din societate și lume. Apelează la un discurs direct, franc, sau la formele esopice ale fabulei, ale cărei taine le stăpânește bine. În acest registru ambitusul nu are totdeauna amplitudine, fiind pândit uneori din umbră de primejdia prozaicului.

Ieșirea pe scenă cu acest volum a Mariei Țigănescu Crețu este de salutat. Gestul său de a aduna numele pe o carte reprezintă și plata unei datorii morale față de spiritul ei tutelar, cel al „adâncurilor”, care este Nicolae Labiș, de bună seamă mândru din ceruri de făptuirea ucenicei lui într-ale poeziei. Meșterul i-a dăruit un fir din caierul lui de poveste și cu acesta a făurit pânza poeziei sale. Cartea „Galeria de portrete” e răspunsul Mariei Țigă­nescu Crețu la adresarea lui Nicolae Labiș către poeții tineri, turnat chiar în forma unei poezii a cărții. „Când mișcă haosul conture/ Voi să rostiți cu hotărâre-așa:/ Eu văd acolo linii pure/ Va trebui să schimb ceva și voi schimba”/( „Labiș către poeții tineri”).

Galopul poetic al Mariei Țigă­nescu Crețu părea a se frânge la un moment dat. Iată că ea vine să ne contrazică, arătându-ne că n-a renunțat niciodată la poezie. Cartea „Galeria de portrete” e mărturia grăitoare a faptului că vocația sa a atins pârgul cel roditor.