Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Inimă de copil

Inimă de copil

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 10 Oct, 2016

Există momente în viaţa noastră când ne surprindem tră­ind sub stăpânirea unor idei eronate, pe care le‑am preluat inconştient din mediul modernităţii, sau ni s‑au inculcat odată cu studiile noastre făcute fără o asimilare critică, axate doar pe cantitate. Să vă dau un exemplu: aşteptarea şi credinţa că viitorul ne va aduce soluţii pentru diverse probleme, să zicem, pedagogice sau psihologice. Aceasta este o reminiscenţă evoluţionistă în modul nostru de a gândi, extrem de păguboasă, întrucât ne reduce capacitatea de a rezolva problemele concrete acum, folosind uriaşa experienţă acumulată de omenire până în prezent. Să ne aplecăm puţin asupra cercetărilor psihopedagogice mai noi. În urmă cu mai bine de un deceniu, apariţia conceptului de educaţie emoţională a fost socotit de mulţi drept o descoperire epocală. E adevărat însă doar în parte. Acest concept este important pentru generaţia noastră, dar nu este nou sau, mai exact spus, realităţile la care se referă nu sunt noi, ci vechi de când lumea, doar că nu au fost numite aşa. Chiar Daniel Goleman, ca să dau numele cel mai mediatizat, îşi începe studiul cu un citat din Etica nicomahică a lui Aristotel, pe care‑l consideră un deziderat în ceea ce priveşte izbutirea unei inteligenţe emoţionale aplicate. Însă să mai notăm că Goleman îşi prezintă ideile după o perioadă de aproximativ două secole în care s‑a crezut că raţiunea este totul în om, iar rolul emoţiilor fusese diminuat la minim. Aşa distingem că demersul lui a fost unul recuperator, iar nu creator; unul de căutare a unor soluţii la gravele probleme ce apăruseră în urma renunţării la orice fel de educaţie emoţională, probleme observate atât în comportamentul copiilor, cât şi în cel al adulţilor. Astfel, a constatat că emoţiile lăsate slobode devin pricini pentru pagube ce se răsfrâng în întreaga societate, prin urmare, trebuie stăpânite printr‑o educaţie corespunzătoare. Însă perspectiva este una de recuperare şi doar ambalată într‑un limbaj modern.

Educaţie emoţională, fără însă să poarte acest nume, aflăm în toată istoria veche a omenirii, dar şi mai aproape de noi, de pildă în încântătorul roman Cuore - inimă de copil, scris în 1887 de Edmondo de Amicis, care reuşeşte să prezinte cu o deosebită expresivitate nu doar bucuria de a fi copil, ci şi viaţa de şcolar cu variatele ei cerinţe educaţionale. Vedem aici o şcoală frumoasă, atractivă, cu învăţători dedicaţi şi sensibili la sufletul copilului, conştienţi că formarea elevilor se face nu doar prin predarea lecţiilor, ci prin întregul lor comportament. În cadrul clasei erau stimulate: respectul, prietenia, mila, demnitatea umană. De asemenea, copiii erau premiaţi nu doar pentru rezultatele la învăţătură, ci şi pentru purtarea lor de acasă. Erau lăudate curajul, mărinimia, respectarea şi ajutarea părinţilor. De aceea, nu sunt trecute cu vederea secvenţele din viaţa de familie a elevilor, diferite după statutul social al fiecăruia. Încă se pot întâlni în această carte, fără să sune fals, pilde de educaţie patriotică, de curaj, de altruism, de jertfire de sine.

Dintre toate episoadele cărţii mi‑au atras atenţia două, în care tatăl completează educaţia emoţională făcută de învăţător prin sfaturi ce denotă o deosebită cunoaştere a firii omului. Mai întâi copilul primeşte îndemnul de a‑i ajuta pe cei sărmani, deoarece, spune tatăl, „săracilor le place miluirea din partea copiilor, pentru că nu‑i umileşte”, aşa cum se întâmplă cu pomana dată de cei mari. Apoi îl sfătuieşte să ia aminte la comportamentul de pe stradă, întrucât strada este o oglindă a omului; dacă acesta este mojic pe stradă, cu atât mai mult va fi acasă; dacă se va certa pe stradă, cu atât mai mult acasă; trebuie să ne măsurăm gesturile şi să nu mâhnim oamenii pe stradă, pentru că strada e casa tuturor.

Încă un amănunt important al cărţii este acela că prezintă o şcoală diferenţiată, de băieţi şi de fete. Un element la care în vremurile mai noi s‑a renunţat în virtutea conceptului egalităţii dintre sexe, dar prin care s‑au jertfit particularităţile şi specificul psihologic al fiecărei categorii. Or azi se ştie bine că un băiat are o altă perspectivă şi o altă abordare a vieţii, a muncii, a studiului decât o fată, pentru că fiecare din ei are o structură emoţională şi mentală particulară. De aceea şi ideal este ca educaţia să fie adaptată şi particularizată.

În orice caz, se pare că educaţia rămâne o taină pentru noi. Potrivit Evangheliei, noi suntem cei care trebuie să învăţăm de la copii, iar nu invers (Mt. 18, 3). Iar aici nu e vorba despre o sentinţă alegorică! E de ajuns să priveşti lumina îngerească din ochişorii unui prunc - pe care cei mari nu o mai au -, ca să înţelegi că el e modelul, iar nu maturul. Cred că noi ar trebui să ne îngrijim doar să nu‑i stricăm pe copii, să‑i ferim de acest mediu păcătos lumesc, pe care tot noi, cei mari, l‑am creat.