Însemnările unui pelerin

Am urcat împreună cu un grup de preoţi evlavioşi, într-o zi de iunie, Mun­tele Măslinilor sau al Eleo­nului, unul dintre locurile pre­dilecte de rugăciune şi me­di­taţie ale Mântuitorului nostru. De multe ori singur, ori în­soţit de ucenici, Domnul căuta liniştea printre măslinii care umbreau Valea Che­dro­nului sau a Cedrilor, unde curge pâ­râiaşul cu acelaşi nume. Între Mun­tele Măslinilor şi Cetatea ve­che a Ierusalimului se desc­hi­de o vale cuprin­zătoare, nu­mită Valea Judecăţii, unde se vor des­chide într-o zi cărţile înaintea înfricoşătoarei şi celei din urmă Judecăţi, pentru întreaga umanitate, a Judecătorului Cel Milostiv şi Drept...

Împreună cu preoţii şi familiile lor am ajuns în locul unde Domnul a plâns cetatea... „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei care vin la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi cum adună cloşca puii sub aripi, dar nu ai vrut“... Unde a poposit, in illo tempore, Mân­tuitorul, s-a înălţat o biserică numită „Cloşca cu pui“ sau Dominus Flevit. Am privit de acolo Cetatea înveşmântată în sclipirile diamantine (aurii) ale soarelui, care strălucea cu pu­tere. Turnurile bisericilor şi ale principalelor clădiri istorice se distingeau între construcţiile felurite ale ultimelor zece veacuri. Un mozaic de arhitecturi şi culori.

În latura de vest a Cetăţii, Poarta de Aur primea parcă spre tăinuire, în interiorul pietrelor, razele soarelui trimi­se din înălţimi pentru a lumina locul prin care Învă­ţătorul şi Păstorul cel Bun intra triumfător, în oraşul păcii, cu puţine zile înainte de sfânta Sa Pătimire.

Istoria locurilor spune că marele sultan Soliman Mag­nificul a zidit poarta cu piatră, ca nimeni să nu mai treacă pe acolo, dar în ziua Celei de a doua veniri se va deschide iarăşi, pentru a trece prin ea Dumnezeul Slavei. N-am găsit în vreo carte de teologie această informaţie, dar am aflat-o de la cei care cunosc amănunte legate de istoria şi tradiţia slăvitei Cetăţi, martoră mântuirii noastre.

Am străbătut Muntele Eleonului pe jos, dar şi cu ajutorul unei maşini, de la Bet­faghe, unde Domnul S-a urcat pe mânzul asinei şi a coborât spre cetate. Acolo L-au întrebat ucenicii: Unde vrei să-Ţi gătim să mănânci Paştele? – Mergeţi în satul dinaintea voastră şi veţi găsi un om ducând un vas cu apă...

La Betfaghe, locul care păstrează amintirea trecerii Mântuitorului, un mitropolit grec, Grigorie (†1996), originar din Creta, a ctitorit o mă­năstioară care adună mulţi ie­rarhi, clerici şi credincioşi, în ajunul Floriilor, cu prilejul procesiunii organizate de Pa­triarhia Greacă a Ierusali­mu­lui pe traseul Betfaghe - Mun­tele Măslinilor - Ghetsi­mani -  Poarta Sfântului Ştefan. Mă­năs­tirea are acum o singură vieţuitoare, o călugăriţă vârstnică din Grecia, care duce crucea ascul­tării, a sin­gu­rătăţii şi a grelelor încercări, de 14 ani. Ne măr­turisea că tot ceea ce i s-a în­tâmplat în această perioadă se poate regăsi în pătimirile şi vieţile sfinţilor de altădată. Un exemplu de suferinţă în tăcere pentru credinţa noastră!

Am trecut muntele gân­dindu-ne prea puţin la cea din urmă călătorie a Domnului spre locul unde avea să pă­timească pentru noi. Ne-am apropiat de Biserica Naţiunilor de la Ghetsimani, unde un episcop şi câţiva preoţi cu un grup de credincioşi săvârşeau o mesă. Era aproape de miezul zilei. Adeseori am întâlnit acolo grupuri de pelerini venite de departe, săvârşind slujba Euharistiei.

Alături de biserică, printre măslinii a căror vârstă coboară peste două mii de ani, am observat unul mai firav sădit în celebra şi istorica grădină în anul 1964 de către Episcopul Romei, Paul al VI-lea. Dum­nezeu va fi primit darul şi râvna acestui pontif care s-a plecat să-i sărute încăl­ţă­mintea lui Atenagoras, Pa­triar­hul Ecumenic, pe care l-a întâlnit la Ierusalim în urmă cu 50 de ani, pentru a răscumpăra gestul lipsit de smerenie al unuia dintre predecesori, care, la Sinodul de la Ferrara Florenţa, unde dorea şi Patriarhul Constan­tinopolului să fie prezent, îi cerea conducătorului Bisericii din Răsărit să-i sărute nu doar inelul, ci şi papucul papal. Oameni grăbiţi şi infatuaţi a  avut întotdeauna istoria! Noi reţinem însă gesturile calde şi smerite care vin doar de la oameni care trăiesc, tainic, experienţa prezenţei Duhului Sfânt în viaţa lor.

***

Cetatea Ierusalimului găz­duieşte în aceste zile Săr­bătoarea Luminilor. Nu-i una religioasă, ci doar profană, primită însă cu multă bucurie de comunităţile monoteiste creştine, evreieşti şi musulmane.

În apropierea celor mai importante Porţi istorice din vechea cetate au fost realizate construcţii metalice de mari dimensiuni, împodobite cu sumedenie de becuri multicolore, în forme variate şi atractive.

Odată cu lăsarea serii acestea luminează până departe şi atrag foarte mulţi turişti, dar şi oameni ai locului. Atât în interiorul cetăţii, cât şi pe lângă zidurile ei, sunt câteva trasee însemnate prin cordoane luminoase de culoare roşie, verde, albastră, albă etc. şi leagă între ele cele mai importante locuri ale credinţei şi istoriei. După ce ai vizualizat traseele, îl alegi pe cel preferat. Din loc în loc grupuri de cântăreţi, mici sau mari artişti, clovni şi alte atracţii te îmbie să guşti din Sărbătoarea Luminii...

În câteva locuri semnificative, cum ar fi Turnul lui David, Poarta Damascului, zona Pa­triar­hiei Armene, Biserica Lu­te­rană ş.a, proiecţii luminoase dau viaţă zidurilor, sugerând că în­lăuntrul lor ar fi oamenii de altă­dată care-şi duc zilele în mersul lor firesc, ori le apărau în cazuri de primejdie. Puţin după miezul nopţii, furnicarul din perimetrul istoric al Cetăţii Ierusalimului se linişteşte, dar luminile rămân să strălucească în noapte, pentru a ne aminti, în felul lor, că doar lumina are va­loare în viaţa oamenilor... (Va urma)