Însemnările unui pelerin (III)

Prorocul Elisei, fiul lui Safat din Aelmut, din pământul lui Ruben, s-a bucurat de multe semne importante din partea lui Dumnezeu, Atotputernicul. După ce a primit cojocul lui Ilie, căruia i-a fost apropiat ucenic, a făcut multe minuni, despărţind curgerea Iordanului (pe unde a trecut către Ierihon), a înviat morţii, a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul şi l-a făcut lepros pe sluga acestuia, Ghiezi, ca pedeapsă pentru iubirea de argint şi neascultare.

În vremea sa a fost unul dintre aleşii lui Dumnezeu şi a locuit mulţi ani în apropierea Ierihonului, într-o grotă a muntelui Quarantaniei, unde a fost ispitit Mântuitorul, după postirea celor 40 de zile.

Oamenii locului, asemenea altora din vremuri diferite, cârteau împotriva Domnului şi se plângeau că singurul izvor al ţinutului lor era „sterp şi sărat“. Prorocul Elisei s-a rugat lui Dumnezeu, zicând oamenilor: „Acestea zice Domnul: vindeca-voi apele acestea“ şi s-au vindecat. De atunci acest izvor curge neîntrerupt şi se numeşte până astăzi: izvorul lui Elisei prorocul.  Împreună cu pârâul Horat care vine din munţi, este marele dar al lui Dumnezeu peste zona deşertică în care se află Ierihonul, străvechea cetate. Fără acestea ar fi imposibilă viaţa în tot arealul respectiv.

Acesta este şi motivul pentru care prorocul Elisei este pomenit, cu aleasă sărbătoare, în mijlocul lunii iunie, în această zonă a Ţării Sfinte. Biserica Ortodoxă Greacă din Ierihon îl cinsteşte ca ocrotitor, cu slujbă arhierească şi sobor, adunându-se în fiecare an, în ziua de 14/27 iunie, mulţi credincioşi din oraş şi împrejurimi. Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea, înconjurat de ierarhi, preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie, cinstindu-l pe prorocul Domnului, făcătorul de minuni. Poate că nicăieri pomenirea sa nu-i aşteptată cu mai multă bucurie ca la Ierihon, cu toate că biserica ortodoxă este construită, după tradiţie, chiar pe locul unde a fost cândva reşedinţa lui Zaheu vameşul, topos în care a poposit şi Mântuitorul Hristos pe drumurile Sale de propovăduire a Împărăţiei lui Dumnezeu. Conform tradiţiei, Zaheu, cel care şi-a schimbat viaţa după întâlnirea cu Domnul, a devenit ucenic şi apostol, sfârşindu-şi viaţa ca martir. Amintirea lui Zaheu şi a prorocului revin mereu pe buzele creştinilor din Ierihon, dar şi ale pelerinilor care trec pe la Dudul lui Zaheu sau pe la izvorul prorocului, devenite în ultima perioadă locuri de închinare şi puncte turistice importante pe harta zonei.

La Ierihon s-au stabilit încă din prima parte a veacului XX câţiva români, cum a fost familia Samoilă venită în 1933 din fostul judeţ Tutova (Bârlad), dar şi unele călugăriţe ajunse în acelaşi timp al Protectoratului britanic asupra Locurilor Sfinte. În condiţiile de atunci a fost posibilă cumpărarea unor proprietăţi, unde au locuit cei mai sus amintiţi. Călugăriţele românce, între care pomenim pe maicile Galinea, Porfiria, Tecla, Magdalena, Mardaria, Casiana şi Nicodima, au donat căsuţele lor Patrarhiei Ierusalimului. Familia Samoilă a dorit să ofere modesta casă şi cei aproximativ 800 de metri pe care-i aveau Patriarhiei Române.

În arhiva Aşezămintelor Româneşti din Ţara Sfântă se păstrează câteva intervenţii (rapoarte) ale Reprezentanţilor Patriarhiei Române (arhim. Vasile Costin, Teofil Panait şi Irineu Ilie) care încunoştinţau pe întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române despre dorinţa acestei donaţii. Atunci nu s-a putut accepta. De ce, e lesne de înţeles!

Mai târziu, după 1990, în condiţiile nou-create, arhim. Ilarion Argatu (fără finalitate) şi arhim. Ieronim Creţu s-au străduit să întocmească actele legale pentru acceptarea donaţiei terenului amintit, unde s-a construit, după 1999, Aşezământul românesc închinat Naşterii Domnului şi Sfinţilor Palestinei.

În casele maicilor venite din România (cele mai multe cu metania la Agafton) a poposit şi părintele arhimandrit Cleopa Ilie, împreună cu însoţitorii săi, pelerini în Ţara Sfântă la sfârşitul anilor '70 ai veacului trecut. Când a intrat în curtea maicii Galinea, încadrată de mlădiţe încărcate de struguri, părintele Cleopa a zis: „Maică, trăieşti aici ca-n rai“, ştiind de fapt cât de greu îi era printre străini, după vreo 40-50 de ani de la plecarea ei spre Locurile Sfinte.

Tot atunci părintele Cleopa a vizitat şi casa maicilor Magdalena Pârâială şi Casiana, care i-au spus că prin anii '30 în Palestina vieţuiau vreo 40 de călugări sau monahii români. Au oferit oaspeţilor din roadele pământului şi muncii lor struguri, portocale, sirop de lămâi. Cu durere în suflet au mărturisit: „Ca mâine ne ducem şi noi din viaţă şi rămâne casa şi grădina aceasta pe mâinile străinilor“...

Cât priveşte familia Samoilă (Constantin şi Elena cu fiul lor Dumitru) trebuie să amintim că au fost permanent alături de Sfântul Ioan Iacob, atât la Iordan (1947-1952), cât şi în perioada vieţuirii în Pustiul Hozevei (1952-1960). Alături de monahul Ioanichie Pârâială şi de cele câteva călugăriţe românce, familia Samoilă a fost sprijinitoare vieţii şi lucrării marelui cuvios român, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992.

***

La 30 iunie 2014 stareţa Mănăstirii Vorona, stavrofora Teofana Scântei a împlinit patriarhala vârstă de 80 de ani, dintre care 46 de ani în ascultarea de conducere a mănăstirii (fiind instalată la 1 ianuarie 1969). Ce aş putea spune în câteva cuvinte despre o călugăriţă harnică, osârduitoare, primitoare şi bună la inimă, care a devenit între timp cea mai longevivă stareţă din Moldova şi poate din ţară...

În anii când am ostenit la Exarhatul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor am fost de multe ori la Vorona, cum o făcusem şi până atunci. O mănăstire înnoită prin grija specială a fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist, dar şi a maicii Teofana. Am întâlnit la Vorona câteva călugăriţe care m-au uimit cu desăvârşire. Între ele era stareţa în primul rând, dar şi Filofteia Grunzişor, Singlitichia, Teodosia şi altele. Viaţa lor era ca la Pateric, totul de obşte, ascultare fără margini, slujbe, rânduială, linişte şi armonie.

Deşi restaurată în cea mai mare parte, mănăstirea a păstrat parfumul altor vremi, cu tipicul monahal aproape neschimbat, cu rugăciunea inimilor curate, a neosândirii şi a tăcerii. Era la Vorona o permanentă atmosferă de sărbătoare, chiar şi atunci când ajungeai într-o zi obişnuită, cum se întâmpla să fie şi la hram, ori la praznice mari. Am fost delegat de Mitropolitul de atunci al Moldovei, Daniel, să slujesc la hramul din 8 septembrie, când curtea şi împrejurimile mănăstirii se umpleau de lume, precum fagurele de albine.

Era ordine desăvârşită şi atmosferă de rugăciune şi trăire profundă. Te uimeau copiii mici care ascultau slujba fără clintire şi părinţii lor de prin partea locului cu aşezare duhovnicească şi rânduială creştinească mai rar întâlnită în vremurile pe care le trăim.

Cât o priveşte pe stareţa Voronei, cuvintele se vor a o cinsti pentru frumoasa vârstă, dar mai ales pentru strădaniile ei de refacere a mănăstirii. E de prisos să spun că a găsit totul în ruină, după ce mănăstirea fusese închisă 10 ani în urma Decretului 410 din anul 1959. Bisericile plângeau, chiliile singuratice se prăbuşeau, în grajduri şerpii deveniseră stăpâni, iar oameni potrivnici puseseră gând rău lavrei. Toate au început a se primeni odată cu 1969. Au pus umărul, în vremuri grele, Mitropoliţii Moldovei Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu, Daniel Ciobotea şi Teofan Savu. Au ostenit şi episcopii-vicari ai ultimilor 40 de ani, consilierii mitropolitani şi exarhii, împreună cu alţi binefăcători ai mănăstirii. Unii dintre ei s-au legat sufleteşte de această mănăstire minunată.

Vorona arată altfel acum. Mi-amintesc de ultima vizită a Patriarhului Teoctist în acest loc al inimii sale, la canonizarea cuviosului Onufrie, cu puţin timp înainte de moartea sa. Parcă n-ar mai fi vrut să se întoarcă la Bucureşti.

În 1991, la sfinţirea bisericii din Victoria, Patriarhul mărturisea că ar dori să fie îngropat acolo, lângă mormintele părinţilor săi.

La Vorona, în septembrie 2005, avea alt gând...

Mănăstirea aceasta îi rămăsese cea mai aproape de suflet. A spus aceasta, printre lacrimi, într-o discuţie la care au participat şi arhim. Dionisie Constantin, pr. Costin Spiridon, pr. prof. Mihai Vizitiu şi pr. prof. Grigore Diaconu.

Trec anii... Ce înseamnă 80 de ani pentru stavrofora Teofana Scântei care refuză să îmbătrânească? Există astfel de oameni pe care mişcarea firească a vremurilor şi anilor nu-i atinge.

Sunt acei oameni care doresc să trăiască veşnic, săvârşind din această lume faptele care-i promovează, încă de pe acum, întru pregustarea bucuriilor pregătite celor care iubesc podoaba Casei lui Dumnezeu.