Însemnările unui pelerin (IV)

Ţara Sfântă şi creştinătatea întreagă îi pomeneşte cu post, rugăciuni şi cântări sfinte pe corifeii Apostolilor, Petru şi Pavel, după calendarul ierusalimitean la 12 iulie.

Strălucitorul lor exemplu, misiunea şi jertfa ce le-au împlinit sunt greu de cuprins în spaţiul strâmt al unei pagini, cum sunt şi imposibil de egalat. Succesiunea veacurilor ne arată cât suntem de departe de modelul oferit de ei.

Ierusalimul şi alte locuri ale Ţării Sfinte amintesc de trecerea lor pe drumul către bucuria şederii alături de Domnul Slavei, întru Împărăţia Sa cea fără de sfârşit.

La Marea Galileii, Mântuitorul, întru începutul activităţii Sale, i-a adresat lui Petru, alături de fratele său Andrei, chemarea de a-L urma. L-a însoţit pretutindeni, auzind cuvinte nemaiauzite şi văzând lucruri pe care nimeni nu le-a mai văzut, a urcat Taborul, cu revărsarea de Slavă dumnezeiască, dar s-a şi lepădat în vremea Pătimirii, arătând cât de schimbători pot fi oamenii.

N-a rămas până la capăt în această stare. Scripturile spun că a plâns cu amar, iar Domnul i-a primit lacrimile, reintegrându-L în ceata Apostolilor. A călătorit până departe, predicând şi mărturisindu-L pe Cel pe care-L văzuse purtând rănile provocate de suliţa şi semnul cuielor.

Saul din Tarsul Ciliciei, devenit vasul cel ales, marele Pavel, a învăţat Legea la picioarele cunoscutului rabin Gamaliel.

Pe cât de bun discipol a  fost la marea Şcoală din Ierusalim, pe atât de înverşunată era atitudinea sa împotriva creştinilor. A luat parte la martiriul Arhidiaconului Ştefan, dincolo de zidurile cetăţii Ierusalimului, aproape de Pârâul Cedrilor, iar mai târziu, cu scrisori de la mai-marii vremii s-a dus către Damasc (Siria), unde era o puternică comunitate creştină, pentru a-i aduce în lanţuri, la Ierusalim, pe ucenicii Domnului, ca să răspundă înaintea legiuitorilor vremelnici.

Dumnezeu a hotărât însă altfel. Prigonitorul neînduplecat a devenit Apostolul care n-a mai aflat odihnă în propovăduirea Evangheliei. Într-una din scrieri amintea că Domnul S-a arătat multora după Învierea Sa din morţi, femeilor mironosiţe, apostolilor şi ucenicilor. La urmă, Pavel mărturisea că i s-a arătat şi lui, celui care nu avea vrednicia de a se numi apostol, pentru că prigonise Biserica...

Zelul şi dragostea sa au fost fără margini. Pe uscat, ca şi pe mare, prin cuvântări şi epistole, dar mai ales prin viaţa sa, Pavel a zidit Biserica pe temelia aşezată de Fiul lui Dumnezeu, care l-a chemat în mod special, arătând că oricine poate să-şi schimbe felul de a vieţui şi făptui.

La Pavel nu a fost doar o simplă schimbare. El a uimit istoria lumii şi a Bisericii prin dăruirea, misiunea, râvna, cultura şi martiriul care, la final, a pecetluit toate acestea.

O icoană frumoasă, aflată, dacă nu mă înşel, la Mănăstirea Karacalu din Muntele Athos, îi înfăţişează pe cei doi Apostoli îmbrăţişaţi. Ce minunat! Ei au avut uneori păreri diferite, chiar dispute. Dar viaţa lor fusese consacrată Învăţătorului care-i chemase prin chemare sfântă. Ei au propovăduit lumii dumnezeirea Lui şi au vorbit tuturor despre jertfa şi Învierea care a schimbat cursul istoriei.

Acesta este exemplul pe care Biserica îl oferă astăzi lumii, tot mai fragmentată, tot mai risipită. Doar îmbrăţişaţi întru şi pentru Domnul, oamenii pot merge înainte, slujind Biserica pe care Mântuitorul a câştigat-o cu scump Sângele Său!

***

În ziua pomenirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la 29 iunie 1707, strălucita ctitorie a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu din cetatea Bucureştilor, Sfântul Gheorghe cel nou, era sfinţită cu mare sobor şi aleasă participare. La marele eveniment, pregătit cu mărinimie, delicateţe şi atenţie de evlaviosul şi remarcabilul domn Constantin Brâncoveanu, au participat între numeroşii ierarhi pământeni şi străini, Patriarhul Hrisant Nottara al Ierusalimului, care-şi afla de altfel permanent găzduire în incinta voievodală, bucurându-se de sprijinul şi prietenia princiară.

Este lesne de înţeles că prezenţa Patriarhului Ierusalimului la curtea lui Constantin Brâncoveanu, precum şi participarea sa la momentul sfinţirii bisericii domneşti se datora bunătăţii şi milostivirii marelui voievod faţă de un ierarh care reprezenta istorica şi sfânta Biserică a Ierusalimului, încercată atunci, ca şi-n alte vremuri.

Că voievodul român era foarte apropiat Patriarhului Ierusalimului o arată şi scrisoarea ce i-a trimis-o acesta în „dramaticele momente ale părăsirii Tronului şi exilului“: ... „Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa“...

S-au împlinit 307 ani de la sfinţirea bisericii pe care sfântul voievod a înălţat-o în Cetatea unde domnea, cum a zidit şi altele, din aceeaşi iubire sfântă îndreptată spre Dumnezeu.

Sunt puţine cazurile când un principe atât de onorat (apreciat) în timpul vieţii s-a comportat într-un asemenea mod, demn şi profund creştin, atunci când i s-a oferit alternativa de a păstra vremelnicele funcţii cu preţul trecerii la credinţa sultanului, ori de a muri sărac şi umilit  în piaţa publică a Constantinopolului, pentru a se bucura în veşnicie alături de Stăpânul Cel fără de moarte, pe care-L slujea cu toată inima.

Pana cronicarilor a tremurat când au consemnat (doar parţial)  aspecte ale martiriului. Aşa ceva nu se mai întâlnise de mult, poate din vremea persecuţiilor, de la începutul istoriei Bisericii.

Constantin Brâncoveanu este unul dintre oamenii care au salvat demnitatea şi onoarea pământului pe care-l reprezenta.

El a fost atât de mare, de profund şi de hotărât, cum rareori ne-a fost dat să auzim, deşi astăzi nu putem observa decât marginile veşmântului său, udat cu sânge de martir. Adevărata lui strălucire-i cunoscută deplin doar înaintea Celui pentru care a mărturisit cu preţul vieţii şi cu statornicia stâncii care înfruntă valurile semeţe.

Anul omagial închinat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române marelui principe ne îndeamnă pe toţi să redescoperim această dragoste faţă de Dumnezeu, Cel care constituie de fapt singurul prieten adevărat şi neschimbător pe care-L putem întâlni aici pe pământ şi mai ales întru Împărăţia Sa cea fără de sfârşit.

Din Ierusalimul pe care Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a ajutat cu multa-i generozitate, gândurile soborului Reprezentanţei Patriarhiei Române la Locurile Sfinte se îndreaptă spre martirii brâncoveni, dar şi spre Patriarhul Hrisant Nottara al Ierusalimului, care a fost de multe ori pelerin în Ţările Române, cum s-a întâmplat să fie şi la sfinţirea bisericii domneşti din 29 iunie 1707, alături de Patriarhul Alexandriei, Gherasim, de ierarhi, egumeni, arhimandriţi din toată lumea ortodoxă, care-l iubea (şi) atunci pe slăvitul Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod, Domn al întregii Ungrovlahii.