Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Întâlnire cu un artist benedictin

Întâlnire cu un artist benedictin

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 26 Octombrie 2021

Îl vedeam mereu în sălile de expoziţii. Era nelipsit de la toate vernisajele şi părea un rugător cuminecându-se la Liturghie. Îl bănuiam un iubitor de artă din cei mistuiţi de pasiunea lor, dar pe care o trăiesc discret, în taina tainelor. Figura acestui bărbat fin, subţiratic, visător precum eroul lui Mihail Sebastian, profesorul Miroiu, îmi atrăgea de fiecare dată luarea aminte. Într-un târziu am aflat că de fapt aveam de a face cu un artist din cei veritabili, un meşter al liniei, culorii şi modelării lutului, un dascăl la cea mai înaltă şcoală de arte a Iaşilor şi doctor în estetică al Universităţii „Al.I. Cuza“. Acest fel de a fi, de a se purta îl cam singularizează în breaslă. Nu doar modestia, care, se ştie, nu prea îi prinde pe artişti, cei mai mulţi aflaţi la polul opus, dar şi deschiderea generoasă spre arta confraţilor, interesul şi respectul pentru producţia lor nu-s chiar lucruri obişnuite în tagmă.

 Incitat de aceste prime vestiri, ce-mi veneau dinspre acest semen al nostru, m-am adâncit în cunoaşterea lui, profitând şi de calda sa invitaţie de a-i vizita atelierul. Mihai Pamfil, căci despre el e vorba, născut în 1953 şi absolvent în 1978 al Institutului „Nicolae Grigorescu“ de la Bucureşti, clasa profesorului Costel Badea, lucrează într-un spaţiu ce-mi răscoleşte amintiri, cel al maestrului Constantin Radinschi, unde am poposit adesea un amar de vreme să mă împărtăşesc din frumuseţea poeticilor plăsmuiri în acuarelă şi în egală măsură să mă fericesc ascultând verbul cu arome moldoveneşti din vechime al celui care evoca inegalabil vremuri şi oameni care au fost.

 Trecerile mele prin atelierul lui Mihai Pamfil, deşi scurte şi nu foarte multe, mi-au oferit posibilitatea să-l citesc în ceea ce are definitoriu creatorul şi mai ales să-i descopăr unele din liniile de forţă ale portretului interior. În acele frânturi de timp i-am privit lucrările, de care-i plin atelierul, şi am tăifăsuit aşezat, sfătos ca în Fântâna Blănarului, satul din părţile Vas­lu­iului de unde e originar artistul. Mi s-a revelat cu plăcere un om profund, adânc ştiutor al domeniului căruia i s-a consacrat, un spirit critic viu şi am întrezărit în făptura sa o putere lăuntrică de modelare în pas cu mersul artelor şi în consonanţă cu resursele proprii.

 Mihai Pamfil a ştiut să înalţe solide temelii. Pe acestea şi-a construit şi îşi construieşte opera. Este în primul rând un desenator de virtuozitate. Mâna lui se mişcă cu dezinvoltură pe hârtie. Tehnicitatea e dublată de un spirit imaginativ fremătător, fertil şi debordant. Tratează, când desenează, cu largheţe subiectele, deşi nu se îndepărtează de la rigoarea ce-l caracterizează. Lasă însă slobodă închipuirea, trage multe ori expresionist linia, dar are în minte şi bătrânele scrijelări din peşterile străvechimii. Totodată, izbuteşte să încarce cu poezie de loc edulcorată păinjenişul ieşit de sub tuşul său, ceea ce conferă desenelor fior mitic şi un mister ce se cere descifrat. Aceste grafisme au fineţea caligrafiilor orientale, dar şi o corporalitate ce duce cu gândul la tridimensionalul sculpturii sau ceramicii. În plus sunt învăpăiate de un duh ce le întrupează ca fiinţe. Se vede dintr-o ochire că artistul desenează cu voluptate şi pentru dânsul îndeletnicirea reprezintă un ritual. De asta Mihai Pamfil apelează la desen nu numai pentru a crea structura picturii, ci şi pentru a da naştere unor lucrări de sine stătătoare. Desenele lui Mihai Pamfil, prezentate în mai multe dintre cele aproape 20 de expoziţii personale, în cele colective, interne şi internaţionale, au găsit răsunet atât în rândul publicului, cât şi al unora dintre cei mai exigenţi exegeţi. Magda Cârneci remarca în 1983, într-un articol din revista „Arta“, că „desenele sunt adevărate stenograme sugestive şi expresive ale unor stări interioare - exterioare, de cuprindere de sine şi de lume, mărturisind fulguraţii intuitive complexe asupra spaţiului şi atmosferei, asupra mişcării luminii şi stărilor afective, într-un tot unitar ce se susţine convingător la nivelul imaginii“. Iar Val Gheorghiu, câţiva ani buni mai târziu, îl situa într-un articol din ziarul „Monitorul“, din 16 decembrie 1996, în descendenţa unor Jackson Pollock sau Hans Hartman, înclinând să-l alăture mai degrabă caligrafilor asiatici.

 Apoi Mihai Pamfil este un colorist din cei rafinaţi. Se înscrie din acest punct de vedere în marea tradiţie a şcolii ieşene, una prin excelenţă de colorişti. Dar şi pe acest plan pictorul vine în tablourile sale cu o notă personală. El caută şi găseşte game în lăuntrul aceleiaşi culori, cum ar fi griul sau ocrul, ce mi se par cele preferate. Are meritul să fi reuşit să imprime apăsat fiecărei culori pecetea proprie. Calea pe care merge e aceea a aspririi cromaticii, ce îmbracă aspectul fin grunjos al pământului pregătit să primească sămânţa. Se produce prin acest demers un transfer fericit dinspre ceramică, artă cultivată de artist cu bune realizări. Poate şi pe această cale se ajunge la acea febrilitate a culorii, remarcată cu bună intuiţie şi admiraţie de pictoriţa Zamfira Bârzu. Mihai Pamfil s-a individualizat şi printr-un efort statornic şi prelung şi în ceea ce priveşte compoziţia şi viziunea asupra lumii înconjurătoare. De la figurativul începuturilor artistul a trecut cu naturaleţe, organic, aş spune, la o pictură a limbajelor neconvenţionale. Nu s-a desprins cu totul de expresia tradiţională. Apelează într-o manieră proprie la recuzita clasică, fără a fi însă fidel obiectului, ci substanţei ideatice şi de simţire. Transpare aceasta mai ales în temerarele sale acorduri cromatice. Muzicalitatea din vechime n-a fost pierdută, dimpotrivă, s-a păstrat, e drept într-o formă nouă. Pictorul a epurat prisosurile şi s-a axat pe un registru cromatic mai restrâns, în care a izbutit să împreuneze culori care altfel greu consonează una cu alta. Compoziţional Mihai Pamfil se dovedeşte adeptul sugestiei prin revelarea esenţialului şi punerea subtil în valoare a virtuţilor decorativului. Aidoma felului de a fi al omului, creaţiile sale grăiesc în semitonuri, dar ceea ce spun are un răsunet profund şi îndeamnă la contemplaţie meditativă. Arta sa se distinge ca una a temeinicilor tocmiri tehnice, dar şi creuzet al unor trăiri consubstanţiale. Pictura sa are şi ea preţuitori, iar Premiul „Mihai Grecu“ al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, primit la Saloanele Moldovei, ediţia din 2013, a venit să dea temei instituţional acestei bune şi calde receptări.

 Artistul trăieşte, în acel fel particular al său de a fi, discret şi comprehensiv cu semenii, bun până şi cu neprietenii, o mâhnire, aceea că nu-şi poate pune în valoare harul de ceramist vocaţional, coborâtor din seminţiile de olari cu izvoare cucuteniene, neexistând azi la Iaşi mediul prielnic acestei nobile îndeletniciri artistice. Dar regretul cel mai mare este că nu-i poate învăţa pe cei tineri meşteşugul, cei care ar putea duce mai departe una din formele de expresie ce ne-au rânduit în elita mişcării artistice universale.

 Mihai Pamfil face parte din lumea tăcută a creatorilor, categorie nu foarte numeroasă în seminţia artistică. E însă, cu siguranţă, acea falangă a promotorilor principiului benedictin „Ora et labora“. Din această zbatere ies la lumină semne durabile, ce merită mai multă atenţie şi înţelegere din partea noastră. Când avem norocul, cum mi s-a întâmplat mie, să cunoaştem atelierul faur al unui asemenea creator, ni se dăruiesc din belşug satisfacţii desfătătoare.