Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Înţelepciunea lui Lot
Cu câteva mii de ani în urmă au existat în apropierea ţinutului Iordaniei două cetăţi, Sodoma şi Gomora, care au devenit renumite prin însăşi istoria lor. Lot, nepotul lui Avraam, s-a aşezat aici pentru a vieţui în pace, dar aceste locuri aveau a fi pustiite de urgia lui Dumnezeu. Treptat, această aşezare a devenit fieful nenumăratelor şi diversificatelor modalităţi de desfrânare trupească, de nepăsare, ură, sălaş al tuturor nelegiuirilor. Nimeni nu se mai închina lui Dumnezeu decât Lot, femeia şi cele două fiice ale lui. Avraam a încercat să salveze cele două cetăţi prin cuvântul său de mijlocire către Însăşi Sfânta Treime, Care S-a arătat la stejarul Mamvri în chipul celor Trei Oameni, dar decăderea morală a acelor locuitori era de neimaginat.
În timpul dialogului, Doi dintre Cei Trei Oameni coboară să vadă cele ce auziseră, dar sunt înconjuraţi în casa lui Lot de către tot poporul Sodomei, de la tânăr până la bătrân. Atunci Lot a zis: "Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele" (Facerea 19, 8). Lot este învrednicit de o preafrumoasă cinste dumnezeiască, căci în casa lui S-a pogorât Însuşi Dumnezeu în chipul celor Doi Oameni, numiţi şi Îngeri, despre care Sfinţii Părinţi spun că sunt Fiul şi Sfântul Duh, iar Avraam a vorbit cu Tatăl. Lot dovedeşte înţelepciune atât prin statornicia credinţei şi menţinerea familiei în curăţie, fapt care s-a datorat unei educaţii lucrătoare şi ziditoare de suflet, cât şi prin salvarea unei cetăţi mai mici din apropiere, care se va chema Ţoar: "Şi i-a zis îngerul: "Iată îţi cinstesc faţa şi-ţi împlinesc acest cuvânt, să nu pierd cetatea despre care grăieşti"" (Facerea 19, 21). La toate acestea se adaugă chipul jertfelniciei adevărate când este gata să-şi piardă cinstea, chiar viaţa celor două fiice, pentru a proteja pe cei Doi Oameni, precedând încercarea credinţei lui Avraam, prin jertfa fiului său Isaac, prefigurând Jertfa mântuitoare a lui Hristos Domnul. Lot se bucură de prezenţa celor Doi pentru că în cetate nu mai locuiau oameni, căci chipul lui Dumnezeu din ei se alterase, nu mai erau nici 50, nici 40, nici măcar 10 oameni, ci doar Lot cu familia lui. În Sodoma şi Gomora se ating cote alarmante ale lipsei iubirii umane către Creator şi către semen, omul devenind mai josnic decât dobitoacele cele necuvântătoare. Păcatul aduce robie, atrage după sine deşertăciune, amăgire, urgie, pieire, pustiire. Astăzi ne confruntăm cu nenumărate forme de ispitire, prin lipsa pazei uşilor voinţei, raţiunii şi sentimentului nostru, iar cele mai periculoase sunt cele care intră sub acoperişul caselor noastre, ferestre spre Sodoma şi Gomora. Priveliştile urâciunii prin prezenţa sub diferite tehnici moderne, dar mai ales pe internet, a milioanelor de înfăţişări pornografice nu reprezintă altceva decât coborârea omului în cele mai de jos ale vieţuirii, la starea de vierme, căutând un blid de mâncare. Este mai uşor astăzi a desfrâna sau a imita desfrânare, pentru a fi promovat în industria desfrâului şi a arăta întregii lumi păcatele cu care te lauzi, de care trebuie să te ruşinezi şi pentru care, de nu te vei lepăda, te vor osândi. Pe promotorii spurcăciunilor trupeşti nepocăiţi şi neîndreptaţi îi aşteaptă orbirea, întunericul ce poate fi pipăit, negura cea deasă a singurătăţii, iadul veşniciei chinuitoare. Cauzele acestor păcate sunt multiple, amintind aici doar pe cele mai mari: mândria şi iubirea de arginţi, dar ce ne uimeşte pe noi este cum a reuşit Lot să aibă o femeie credincioasă şi două fete neprihănite în cel mai proeminent context al degradării firii umane prin apogeul păcatului desfrânării. Dacă a fost posibil atunci, este cu putinţă şi astăzi, dacă înţelepciunea omenească se alătură în chip smerit înţelepciunii dumnezeieşti, în ascultare şi în împlinirea poruncilor duhovniceşti, fără de care nu există mântuire.