Înțelepciunea post-COVID

Unii spun că trăim o perioadă post-COVID. Alții spun că mai avem mult de parcurs până acolo. Orice nume am vrea să le dăm, însă, aceste vremuri ne dovedesc faptul că efectele tragice ale oricărei încercări de mari proporții constau în spaimă și incertitudine. Iar unele persoane, poate greșit învățate, poate rău intențio­nate, sunt în stare să profite de fragilitatea sentimentelor noastre pentru a ne așeza în suflete, dincolo de tot răul deja existent, semințele dezbinării, cultivând plante menite apariției unui dezastru.

Acest răstimp aflat sub spectrul pandemiei s-a dovedit a fi total diferit de tot ceea ce speram, dar poate fi, până la urmă, o nouă șansă de a trece cu buretele peste toate erorile și imperfecțiunile noastre, atât individuale, cât și colective. Deoarece noi, românii, chiar îndemnați spre neunire, nu suntem, nu putem, nu trebuie să fim dezbinați. Iar credința noastră, sfântă, sobornicească și apostolică, nu a fost nicicând pe aceste meleaguri motiv de reală gâlceavă, ceea ce ne arată că manifestările modernității afișate de câte unii, epatând, sunt artificiale și nefirești, tocmai pentru că, sădite de curând, au și dat roade în viața noastră, precum plantele care cresc pe vapor, în tranzit, și al căror fruct se coace în frigider. Destul ne-a fost tragismul (și cuvântul este bine cântărit) Sfintelor Liturghii și al slujbelor specifice perioadei pascale din 2020 oficiate în biserici goale. Destul ne e teama, destul nesiguranța. Să nu adăugăm la acestea și dezbinarea.

Trebuie să înțelegem că nu lupta dintre noi este modalitatea prin care vom putea elimina roadele răului. Deoarece prețul pe care îl plătim, lăsându-ne angrenați în confruntări partizane voit fratricide, este mult prea mare. Iar temeliile scindării, oda­tă puse, vor fi întotdeauna locul de plecare pentru construirea altor și altor șicane și dezastre, care să ne surprindă însingurați și încrânce­nați, previzibile victime ale unei noi pandemii de învrăjbire...

Eu sunt convins că se va reveni, într-un final, la normalitate. Că mulți dintre noi vor ajunge la o ­întoarcere către credință. Că timpul petrecut departe de lumea dezlăn­țuită, dincolo de toate ne­ajun­surile evidente, se poate dovedi prielnic privirii întru noi și ieșirii din marasmul contemporan, odată cu regăsirea lui Dumnezeu. „Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34).

Ajunge vremurilor noastre acest vălmășag de situații fără ieșire, vorbe fără rost, ură și învrăjbire! Parcă prea simplu a fost de deschis această cutie a Pandorei din care au zburat către zările existenței noastre cuvinte de neșters, dis­cursuri găzduite de umbre ale presei de odinioară, în plin efort de redefinire a punctelor cardinale. Parcă prea demult am vărsat cu toții lacrimi de bucurie, regăsind, sub ruinele butucănosului limbaj de lemn al sloganurilor comuniste, libertatea credinței în Dumnezeul Cel viu și adevărat, de am ajuns, astăzi, în acest loc al pustietății sufletești!

Sau, poate, era nevoie de un astfel de moment, straniu dar crâncen-decisiv, pentru a ne opri din drum și a privi înapoi, redescoperind, cu o înțelepciune post-COVID, cuvintele Mântuitorului Hristos: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (Ioan 14, 27).