Înţeleptul rătăcit printre oameni grăbiţi

Mi-au plăcut mult cuvintele înţelepte ale unui înalt ierarh care spunea că în Biserică avem doar tineri de diferite vârste. Sunt oameni pe care trecerea ireversibilă a timpului nu-i afectează ci, dimpotrivă, parcă le sporeşte puterile şi le înnoieşte, ca ale vulturului, tinereţile. Am întâlnit astfel de persoane, cu spiritul mereu tânăr, cu o prospeţime a duhului şi cu dor fără margini pentru săvârşirea binelui.

Oameni sensibili, cu inimi deschise şi cu braţele aşişderea, deschise către semenii lor. Nu sunt foarte mulţi, dar existenţa şi calitatea lor ne dau nădejdi că există încă multă lumină în lumea aceasta şi talanţi care au fost înmulţiţi cu responsabilitate.

Pilda cu talanţii pe care Mântuitorul Hristos a rostit-o în vremea propovăduirii Evangheliei ne obligă să înmulţim darurile ce le-am primit de la Dăruitorul a toate. Nu putem îngropa talanţii primiţi. Avem datoria să lucrăm mult şi să-i înmulţim, pentru ca atunci să avem bucuria răsplătirii celei drepte în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale.

Cum ne inspiră sfinţii protectori

Lumina, când se aprinde, nu se pune sub oboroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă. Cu alte cuvinte, lumina nu se aşază după uşă ori într-un loc nepotrivit, pentru că acolo nu-i de nici un folos.

Pe de altă parte, lumina rămâne lumină şi întunericul n-o poate cuprinde, chiar şi atunci când se adună nori grei, până la urmă se risipesc şi lumina soarelui străluceşte şi încălzeşte până departe, la marginile pământului.

O astfel de lumină s-a aprins în casa unui preot harnic în ziua de 20 noiembrie 1943. Era lumina din ochii unui prunc abia venit pe lume la Văleni, aproape de Mălini, într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale Moldovei şi ţării, la poalele Munţilor Stânişoarei, unde se auzeau buciumele şi triluri de privighetori, în liniştea care păstra ţinutul întreg într-o atmosferă de poveste.

Luând câte ceva din toate aceste frumuseţi şi din istoria acelui colţ de rai, fiul preotului Ilie Ilisei a primit, la Sfântul Botez, numele Grigore. Un nume nu prea des întâlnit, dar atât de nobil şi patristic, ducându-ne cu mintea la marele păstor al Bisericii Constantinopolului din veacul de aur al istoriei creştine.

Asociam acest nume mereu cu sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi şi-i telefonam domnului Ilisei pentru a-l felicita. Cu ani în urmă, mi-a spus: „eu am un alt protector, pe Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul de la Bistriţa Vâlcii“. Am înţeles atunci că preotul Ilie, tatăl pruncului născut în ziua pomenirii Cuviosului Grigorie, şi-a aşezat fiul sub ocrotirea marelui cuvios care ocroteşte ţinutul de sub Cerurile Oltului. Frumos exemplu şi demn de urmat pentru familiile numite moderne, care nu transmit mai departe tradiţia numelor creştine şi româneşti, preferând nume exotice, fără rezonanţă pentru cultura şi istoria acestui popor.

Am descoperit apoi, cu mare satisfacţie, că fiul preotului Ilie Ilisei îl are, de asemeni, ca protector, pe Sfântul Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului.

Este vorba despre ucenicul iubit al marelui Ioan Gură de Aur, care a vorbit lumii despre viaţa şi opera unuia dintre cei mai mari episcopi ai Bisericii Creştine, dascăl, orator, părinte, vas ales, care a trecut prin umilinţe şi nedreptăţi fără număr. Proclu, pomenit de Biserica Ortodoxă la 20 noiembrie, în fiecare an, a fost ucenicul fidel care, asemenea Evanghelistului Ioan, a rămas până la urmă lângă învăţătorul său. Nu sunt, din păcate, prea multe exemple de fidelitate totală! Proclu constituie însă un astfel de exemplu!

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost alungat din Catedrala arhiepiscopală şi din Palat. Exilat, chinuit, gol, trădat, părăsit, el L-a urmat pe Hristos până la sfârşit. Proclu n-a uitat toate acestea. După mulţi ani de lacrimi şi fierbinţi rugăciuni, Dumnezeu L-a chemat la slujirea pe care o avusese altădată marele său dascăl. Ajuns arhiepiscop în slăvita cetate a lui Constantin, Proclu i-a amintit împăratului Arcadie datoria de a-l aduce pe sfântul arhiepiscop din pământul îndepărtat al exilului în catedrala în care fusese arhipăstor.

Mare dar de la Dumnezeu să ai asemenea protectori!

Îl vor fi inspirat aceşti doi sfinţi în cei 65 de ani ce au trecut din ziua aceea binecuvântată de 20 noiembrie 1943. Cred că domnul Grigore Ilisei a învăţat mereu din bunăcuviinţa şi modestia Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul şi, mai ales, din înţelepciunea şi neuitarea Sfântului Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului, unul dintre biografii slăvitului ierarh Hrisostom.

Unii oameni trec cu folos prin toate etapele vieţii

Din aceşti 65 de ani pe care domnul Ilisei i-a trecut în drumul vieţii, vreo 30 i-am admirat încă de pe când eram copil. Îmi amintesc, bunăoară, de lansarea unei cărţi a domniei sale într-o librărie din Fălticeni, situată pe strada Republicii, într-o casă veche, care astăzi nu mai există. Dacă nu mă înşel, era vorba despre romanul „Ceasul oprit“. Printre invitaţii tânărului scriitor era şi o prezenţă aparte. Un preot cu barba albită, în uniformă sacerdotală, a participat alături de oameni importanţi la evenimentul cultural din oraşul muzelor. A fost una dintre puţinele (dacă nu singura) prezenţe ale slujitorilor Bisericii la manifestări oficiale (publice) în anii regimului ostil credinţei mântuitoare. Era una dintre bucuriile preotului Ilie Ilisei, venită ca un dar din partea fiului său. Câţiva ani mai târziu, în 1985, preotul fălticenean s-a mutat din lumea celor trecătoare întru netrecătoare bucurie. În viaţa de dincolo, se bucură de atâtea numeroasele împliniri ale fiului său şi de darurile cele bogate pe care Dumnezeu le-a revărsat cu îmbelşugare asupră-i.

Se spune că cei care se îndreaptă spre 70 de ani sunt oameni pe deplin înţelepţi, cifra şapte fiind considerată simbol al perfecţiunii. În acelaşi timp, cred că unii au devenit înţelepţi cu mult înainte de împlinirea acestei vârste. Între aceştia se numără şi scriitorul Grigore Ilisei. Viaţa noastră este o permanentă şcoală în care învăţăm câte ceva în fiecare ceas. Unii oameni trec cu folos prin toate etapele vieţii şi urcă mereu către înălţimi. Ei nu se încurcă cu lucruri mărunte. Drumul lor are o ţintă care nu are nimic comun cu efemerul, cu vremelnicia.

Aşa trebuie să fie viaţa celor înţelepţi. Treaptă cu treaptă trebuie să urcăm pe scara virtuţilor, cum ne spune, în opera sa de căpătâi, Sfântul Ioan Scărarul.

Am bucuria să mărturisesc că domnul Grigore Ilisei urcă cu înţelepciune scara care duce întru negrăitele frumuseţi ale netrecătoarei împărăţii.

La ceas aniversar, când bucuriile se adună şi mâhnirile se risipesc, privind retrospectiv, regăsesc lumina de pe chipul şi din sufletul scriitorului. Frumuseţea cuvintelor, cu parfumul altor vremi, în care oamenii şi locurile erau altfel, se întâlnesc în toate paginile domnului Ilisei, pe care le caut acum, cu aceeaşi ardoare şi constantă apreciere, ca şi în urmă cu 15 ori 20 de ani. Îl consider, ca întotdeauna, un înţelept rătăcit printre oameni grăbiţi, care uită să mai privească spre cer.