Între turma duhovnicească şi spiritul gregar. O axiomă a întâietăţii

Caracterul celebrant-festiv al marilor sărbători din Biserica Ortodoxă impresionează de fiecare dată şi constituie pentru mulţi dintre credincioşi principium movens al mersului la biserică. De Paşte sau de Bobotează, la sfinţirea unei biserici sau la hramul alteia, Biserica şi slujitorii ei se bucură de o mare participare a creştinilor, cel puţin în plan local, limitat. Spaţiile interioare devin neîncăpătoare, curţile primesc până la refuz creştinii dornici. Obiectul acestei dorinţe, asta în cazul în care se cunoaşte şi se recunoaşte, reprezintă pentru unii nu participarea decentă la reactualizarea (nu redundanţa!) iconomiei lui Dumnezeu cu lumea, reactualizare întrupată la Sfânta Liturghie, ci însuşirea darurilor Bisericii, înţelese în spiritul consumismului societăţii contemporane. Rezumatul unei astfel de dinamici ar cuprinde în primul rând integrarea superficială în atmosfera eclezială, împroprietărirea cu ce se oferă la Biserică şi, finalmente, exodul grăbit spre grijile cotidiene. Materialismul actual, prelungit în conştiinţa credincioşilor, îi determină uneori pe aceştia să caute în Biserică exclusiv ceva-uri, iar nu primordial pe Cineva. Din acest motiv, Paştele nu mai reprezintă doar Învierea umanităţii hristice şi implicit învierea noastră din oameni vechi în oameni ai noului, ci momentul în care la Biserică se împarte iniţial lumină, iar la urmă pâine stropită cu vin. Boboteaza nu mai este doar pogorârea Sfântului şi de viaţă Făcătorului Duh peste ape, sfinţirea şi transformarea lor în ape curăţitoare, ci sărbătoarea unde îndurăm frigul pentru a pleca acasă cât mai repede, cu cât mai multă agheazmă. Într-un mod asemănător, sfinţirile bisericilor nu înseamnă numai deschiderea porţilor Împărăţiei Cereşti şi concretizarea prezenţei Treimii-Cineva dumnezeieşti, ci oportunitatea de a păşi în sfântul altar şi de a săruta sfânta masă (care nu poate fi sărutată de credincioşii mireni decât cu această ocazie - sic). Eventual primii.

Gregaritatea este antonimul turmei lui Hristos, tocmai pentru că turma lui Hristos reprezintă sociabilitatea par exellence. Sociabilitatea înduhovnicită şi îmbisericită are dimensiune şi conotaţie de trăire corectă a sacrului şi presupune respectul reciproc, ca premisă a respectului faţă de păstor. Turma duhovnicească este turma lui Hristos, adică comuniunea conştientă, cunoscătoare şi ascultătoare de păstor. Păstorul, cunoaşterea şi respectarea lui este diferenţa capitală dintre o turmă duhovnicească şi o turmă animată de spirit gregar. Dacă prima este ascultătoare, cealaltă este dominată de individualismul acţionării sau lucrării după propriul sistem de valori. Spiritul gregar înseamnă incorectitudinea prezenţei, manifestării şi lucrării ordinii duhovniceşti. Catalizatorul tuturor acestor manifestări străine de simfonia duhovniciei comunionale este dorinţa egoistă de a fi primul în Biserică. De exemplu, de a lua lumină primul, de a lua agheazmă mare primul, de a săruta primul sfânta masă. Se petrece aici o mutaţie atitudională, împrumutată de credincioşi din mediul vieţii zilnice. Întâietatea promovată agresiv în socialul profan actual se prelungeşte, de cele mai multe ori, într-un automatism străin de voia noastră, în socialul eclezial, adică în turma duhovnicească. În Biserică, întâietatea unuia nu presupune anularea celorlalţi. În Biserică, întâietatea este comunională, adică sunt primul în măsura în care l-am ajutat pe celălalt, din dragoste, să fie primul. Întâietatea predicată de Ecclesia teandrică şi fundamentată pe mesajul Mântuitorului Hristos din Sfânta Evanghelie vizează şi totodată încurajează supremaţia iubirii, jertfei şi slujirii celorlalţi. În acest mod, Biserica oferă tuturor şansa şi libertatea de a fi primii. Cel ce vrea să fie primul la sfinţirile sau sărbătorile bisericeşti, acela vrea să plece primul. Acest „dor“ de întâietate nu denotă neapărat dragostea de Dumnezeu şi Biserică, ci, paradoxal poate, dorinţa de întâietate forţată personifică dragostea pentru sine însuşi.

În privinţa întâietăţii, Biserica este şi propune alt mesaj. Gregaritatea, din care provine practic şi segregarea, nu are de-a face cu unitatea, deci nici cu Biserica, înţeleasă ca acea comunitate a credincioşilor ce îşi exprimă trăirile religioase în timp şi spaţiu. Apologeţii începuturilor creştinismului şi Bisericii, printre care marele avocat Tertulian, arătau contemporanilor păgâni faptul că membrii Bisericii, creştinii, deşi vieţuiesc în aceeaşi societate şi se supun aceloraşi hotărâri statale, sunt totuşi creaţi parcă din altfel de aluat. În Biserică, individualismul şi întâietatea profană se convertesc în comuniune sfântă, care transformă spiritul gregar în acea „turmă frumoasă“ despre care vorbeşte profetul Ieremia. Iar paradigma acestei frumuseţi este dragostea. Nu pentru întâietate, ci pentru comunitate.