Întru aflarea luminii celei neînserate

De câte ori ajungi la Ierusalim, cetatea cea mai cunoscută din istoria mântuirii şi din întreaga umanitate, sentimente diferite îţi răscolesc conştiinţa şi-ţi copleşesc fiinţa, oricât ai fi de nepăsător la prima vedere. Mai întâi este bucuria unei călătorii pe urmele paşilor Domnului vieţii noastre, de a cărui milă toţi ne-am vindecat, Păstorul şi Mielul, care ne-a oferit posibilitatea de a fi şi noi, după har, fii ai lui Dumnezeu. Este apoi întâlnirea cu istoria, într-un spaţiu în care s-a scris cu adevărat istorie. Acolo, aproape fiecare piatră are câte ceva de spus, iar dacă oamenii vor tăcea, pietrele vor striga. Amintim şi acel sentiment de nevrednicie, că tu, un biet muritor, păşeşti pe drumul Golgotei, chiar în ziua Vinerii celei Mari şi auzi ecourile îndepărtate ale gloatei care striga: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L...

Mai poate fi şi mulţumirea sufletească de a te afla la Ierusalim pentru a duce în ţara ta lumină dintr-o lumină care nu-i din lumea aceasta, dar care ne aduce aminte, iară şi iară, să umblăm în lumină: "Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei" (Ioan 12, 35, 36).

Era în Vinerea sfântă a anului mântuirii 2012... În apropierea bisericii Sfântului Mormânt mii de oameni veniţi de departe, din toate colţurile lumii, îl căutau pe Domnul, în ziua răstignirii Sale pentru noi, muritorii. Fără să vrei, priveşti alături şi auzi felurite grăiri ale unor oameni pe care n-ai să-i mai întâlneşti vreodată. Am asemănat atmosfera cu aceea prezentată de cartea Faptele Apostolilor în capitolul al II-lea, la ziua Cincizecimii, când erau "parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!" (Faptele Apostolilor 2, 9-11).

Ca şi atunci în zile de mare praznic, oameni din lumea cea mare au venit în mod special, având credinţa că-L întâlnesc pe Domnul, care priveşte spre ei cu bunătate, cum a privit spre mulţimile care-L înconjurau în vremea mântuitoarei Sale propovăduiri.

Deşi n-am avut la dispoziţie decât două zile (din care sâmbăta a fost în totalitate consacrată primirii Sfintei Lumini) am călătorit în câteva locuri importante ale Ierusalimului şi Ţării Sfinte, cu încredinţarea că am primit binecuvântarea Fiului lui Dumnezeu şi Stăpânul vieţii noastre.

În Grădina Ghetsimani, de la poalele muntelui Eleonului, mii de pelerini se aflau în locul unde Domnul S-a rugat stăruitor Părintelui ceresc să fie împlinită voia Lui... Acolo se săvârşea o Liturghie de către un preot indian cu ucenicii care-l însoţeau în pelerinaj. Alături de Biserica Naţiunilor, măslinii care sunt din vremea Mântuitorului ne-au vorbit, în felul lor, despre ziua în care Învăţătorul a fost trădat cu o sărutare vicleană de ucenicul pizmătăreţ şi nerecunoscător.

Alături am văzut biserica care adăposteşte mormântul ce s-a făcut Scară către Cer, în care a fost aşezat pentru puţin timp Izvorul Vieţii. M-am bucurat să întâlnesc şi acolo, ca peste tot în Ierusalim, pelerini români, din ţară şi din diasporă.

Am refăcut apoi, chiar în miezul zilei, Drumul Crucii sau al durerii şi umilinţelor pentru Cel care era fără de păcat. Opririle sau popasurile Domnului dinaintea răstignirii Sale sunt precis însemnate, cu momente de rugăciune şi meditaţie (chiar cu lecturi din referatul biblic) la biserici şi capele care vorbesc de cel mai cutremurător moment al istoriei umanităţii. Am văzut oameni care purtau pe întregul traseu Crucea pe spate, imitându-L pe Domnul care a căzut sub povara ei. Uliţele strâmte ale cetăţii sunt astăzi asaltate de pelerini, aceştia fiind uneori "agresaţi" de insistenţa comercianţilor şi a vânzătorilor de la buticuri, primitori la prima vedere şi dornici de a-şi vinde sub orice formă produsele.

Biserica Sfântului Mormânt primeşte în această zi multe procesiuni ortodoxe, copte, armeneşti şi aşa mai departe. Poliţiştii, ajutaţi de garduri metalice, arme şi diferite alte metode stăpânesc cu greu mulţimile care sunt dornice să intre în cea mai cunoscută biserică din lume. Se vede de departe că spaţiul nu-i poate primi pe toţi şi de aceea se observă întotdeauna dezordine, gălăgie, înghesuială, neorânduială. De altfel nu cred că ai putea mulţumi mulţimile, aşa cum a făcut-o odinioară Domnul când acestea îl îmbulzeau şi doreau să audă de la El cuvintele vieţii veşnice.

Am plecat apoi spre Betleem unde era în plină desfăşurare slujba Prohodului Domnului. Destul de mulţi credincioşi, în majoritate arabi, cântau alternativ alături de sobor, în limbile greacă şi arabă, cântare de îngropare Domnului. O impresionantă procesiune cu tobe şi instrumente din tradiţia zonei au purtat Epitaful în jurul istoricei biserici de pe locul unde S-a înomenit (a devenit fiu al Fecioarei) Fiul lui Dumnezeu.

La Betleem şi în împrejurimi se află o importantă comunitate de credincioşi ortodocşi arabi (adevăraţii băştinaşi ai Patriarhiei Ierusalimului) a căror prezenţă numeroasă (şi zgomotoasă) am remarcat-o în ziua Sâmbetei celei sfinte şi mari, la Ierusalim, în rotonda Sfântului Mormânt. În stilul lor specific, cu tobe şi strigăte puternice, care pot fi interpretate altfel de necunoscători, cereau insistent să vină din Cer Sfânta Lumină.

Mărturiile veacurilor trecute despre venirea luminii sunt cutremurătoare:

- Sfântul Narcis, episcop al Ierusalimului la sfârşitul secolului al II-lea, într-o noapte de Sfintele Paşti, după ce s-a terminat untdelemnul din candelele Sfântului Mormânt, l-a înlocuit cu apă, şi totuşi, spre uimirea mulţimilor, ele au ars în continuare.

- În secolul X, un jurist arab, Ahmed ibn al-Kassa, face una din primele referiri la proprietăţile miraculoase ale Sfintei Lumini: "Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde".

- În anul 1187, însuşi sultanul Salah al-Din vine la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare pentru a vedea minunea. El va stinge candelele cu mâna sa, dar acestea se aprind din nou. Ştirea este menţionată în Itinerarium Peregrinorum et Gesta Regis Ricardi.

- Ioan VI Cantacuzino scrie la 1360: "În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo, cântând imnul Învierii lui Hristos, o Lumină din Cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate la Mormântul lui Hristos".

- În anul 1580, în timpul ocupaţiei otomane a Ierusalimului, armenii bogaţi din Ierusalim au plătit sultanului ca să oficieze slujba în locul Patriarhului Sofronie al IV-lea. Acesta a fost silit să rămână cu credincioşii în afara Bisericii Învierii. În timp ce se rugau, săvârşind rânduiala obişnuită a slujbei, Sfânta Lumină a despicat o coloană de marmură de la intrare, existentă şi azi, şi din acea crăpătură toţi au aprins lumânările. Tounom, un muezin musulman, a văzut minunea şi s-a convertit la ortodoxie. A fost ucis pe loc de ceilalţi musulmani, şi este pomenit în calendarul ortodox, ca sfânt mucenic.

Biserica ne-a îndemnat stăruitor, mai ales în perioada de pregătire a Postului Păresimilor, să lepădăm lucrurile întunericului, să ne îndreptăm viaţa şi să-L urmăm pe Domnul.

Sunt multe feluri de lumini care ne pot împodobi sufletul: lumina credinţei, lumina iubirii, lumina faptelor bune. Cel care se încununează şi cu lumina Învierii poate fi considerat, cu adevărat, un om binecuvântat.

Am revăzut şi Reprezentanţa Patriarhiei Române de la Ierusalim, precum şi Aşezământul românesc de la Ierihon. Mulţi pelerini veniţi din ţară ascultau cu evlavie slujba săvârşită în dulcea limbă românească.

Călătoria la Ierusalim a fost un pelerinaj în căutarea luminii, singura care alungă întunericul acestui veac şi ne dăruieşte nădejdea că într-o zi, vom ajunge şi noi, nevrednicii, în Împărăţia Luminii.