Invitatul săptămânii: Chemare la convertire

Prima lună a anului bisericesc (septembrie) este luminată de două mari sărbători: una închinată Maicii Domnului (Naşterea Maicii Domnului - 8 septembrie) şi alta închinată Sfintei Cruci (Înălţarea Sfintei Cruci - 14 septembrie). Brodarea sărbătorilor pe răbojul anului bisericesc nu este un fapt întâmplător. Ea se face urmărind două aspecte: cel istoric, reflectat în documentele vechi sau în tradiţia nescrisă; şi cel duhovnicesc, care se adresează credinciosului pelerin prin istoria sfântă a mântuirii, ca el însuşi să vadă, să creadă şi să se mântuiască. Acest din urmă aspect îl vom urmări în prezentarea de faţă, atenţia noastră fiind îndreptată, în special, spre Sfânta Cruce, a cărei prăznuire se face în această perioadă în cele două duminici care încadrează praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi în însăşi ziua praznicului.

Mărturisirea lui Hristos transformă timpul

Cele două sărbători de la începutul anului bisericesc evidenţiază faptul că timpul vieţii noastre ne-a fost dăruit ca să-l petrecem în ascultare statornică faţă de Dumnezeu, în smerenie tăcută, nezgomotoasă, asemenea Maicii Domnului, şi că viaţa toată înseamnă jertfă, purtarea Crucii şi mărturisirea ei şi a Celui răstignit pe ea. Ascultarea smerită de Dumnezeu, purtarea Crucii şi mărturisirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat fac din timpul care trece timp mântuitor. Vedem aceasta la Sfânta Liturghie şi la celelalte sfinte slujbe, unde trăim mai intens în ascultare smerită de Dumnezeu, şi la care, în formula finală de binecuvântare şi de rugăciune, cerem ca pentru rugăciunile tuturor sfinţilor „să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi“.

Logica duhovnicească a primei luni din anul bisericesc o explică alcătuirea ultimei luni din an, luna august, în care sărbătorim Schimbarea la Faţă a Mântuitorului şi Adormirea Maicii Domnului ca icoane ale transfigurării şi mutării la plinătatea de viaţă a tuturor fiilor ascultării şi ai Crucii. Taborul este slava Crucii şi a ascultării. Numai îmbrăcaţi în această slavă ne împărtăşim de plinătatea de viaţă în împărăţia lui Dumnezeu.

În ziua praznicului Înălţării Sfintei Crucii, la Sfânta Liturghie, se citeşte textul Evangheliei care ne relatează despre răstignirea Mântuitorului Hristos (Ioan 19). Această relaţie a sărbătorii cu Vinerea Sfintelor Pătimiri arată faptul că, la 14 septembrie, Biserica nu comemorează pur şi simplu evenimentul istoric al înălţării Sfintei Cruci şi al aşezării ei spre închinare credincioşilor, după ce a fost descoperită de împărăteasa Elena în anul 326, şi al reaşezării ei spre închinare în anul 630, de către împăratul Heraclie, după ce a fost recuperată de la perşi, ci sărbătoreşte şi evenimentul răstignirii Mântuitorului, eveniment mântuitor pentru cei care „şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui“ (Galateni 6).

„Mare este puterea Crucii...“

Când la începutul anului bisericesc prăznuim Sfânta Cruce, noi învăţăm că ne zidim duhovniceşte şi ne bucurăm cu bucurie sfântă numai prin jertfă. Nimeni nu poate avea bucuria milostivirii lui Dumnezeu fără jertfa milosteniei faţă de cei aflaţi în nevoi şi în suferinţă. Nimeni nu poate să se bucure de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu fără jertfa răbdării în încercări şi în suferinţă. Nimeni nu poate să aducă laudă lui Dumnezeu în ceruri fără să deprindă jertfa privegherii în viaţa pământească. Înţelegem, deci, că fiecare an bisericesc, fărâmă din veşnicie, este timp al jertfei spre bucurie netrecătoare.

Evanghelia despre răstignirea Domnului, citită la începutul anului bisericesc, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, arată că ţinta noastră nu este sfârşitul anului bisericesc, chiar dacă, fizic, ne mişcăm între începuturi şi sfârşituri de ceasuri, zile, săptămâni, ani etc., ci împărăţia cea fără de sfârşit a lui Dumnezeu care copleşeşte timpul, începutul şi sfârşitul.

În Vinerea Sfintelor Pătimiri tâlharului celui pocăit i s-a făcut primirea în rai, ceea ce înseamnă că adevărata valoare a timpului stă în intensitatea trăirii anticipate a împărăţiei lui Dumnezeu atât în viaţa particulară, dar mai ales în comuniunea sfinţilor în Biserică unde, „stând, în cer ni se pare că stăm“.

În cele din urmă, trebuie să spunem că aşezarea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci la începutul anului bisericesc este chemare sfântă la convertire, la schimbarea vieţii cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Puterea dătătoare de viaţă a Crucii se vede nu numai în aducerea minunată de la moarte la viaţă a femeii aceleia care a fost atinsă de Crucea Mântuitorului şi a înviat, ci şi în trezirea noastră din moartea păcatului şi din nepăsarea credinţei.

Într-unul dintre troparele care laudă Crucea auzim cântându-se: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume şi-a făcut din pescari apostoli şi din păgâni mucenici…“. Această lucrare de schimbare şi înnoire duhovnicească o împlineşte Hristos prin făcătoarea de viaţă Crucea Sa, în cadrul Sfintelor Taine; de aceea, în Acatistul Sfintei Cruci cântăm: „Bucură-te, Cruce, uşa Tainelor!“. În logica aceasta duhovnicească a anului bisericesc, străjuit de Sfânta Cruce, suntem chemaţi să păşim cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.