Invitatul săptămânii: Creştinismul ortodox şi filosofia românească

Se spune despre români că s-au născut creştini. Şi există o seamă de motive temeinice pentru aceasta. Urmele arheologice dovedesc pătrunderea creştinismului în Dacia odată cu trupele romane, provenite din regiunile orientale ale Imperiului. După retragerea acestora, creştinii rămân la Nordul Dunării, numărul lor crescând în timpul persecuţiilor anticreştine, astfel încât, după adoptarea creştinismului, în Dacia Pontică, numită Scythia Minor, unde Sf. Apostol Andrei a propovăduit Evanghelia, se găsea una dintre cele mai puternice comunităţi creştine, din cadrul căreia s-au şi ridicat primii teologi daco-romani, cunoscuţi în toată lumea creştină: Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie Exiguul, Ioan Maxentiu, Leontius, devenit ulterior Byzantinus, ca şi alţi teologi din zonele locuite de daco-romani (Pannonia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia), a căror activitate a durat până în secolele VII-VIII ale năvălirii slavilor. Scrierile lor, datorită sferei largi de probleme pe care le abordau (istorice, astronomice, social-politice, logico-retorice), au fost considerate primele noastre lucrări teologico-filosofice. Ele s-au bazat, după cum au apreciat cercetătorii culturii străromâne, pe credinţele populare, zalmoxiene ale daco-geţilor, compatibile cu cele creştine, uşor adoptate, dintre care unele se păstrează până în zilele noastre în mitologia românească. Or, după cum zicea şi Aristotel, kai ho philomythos philosophos pos estin, ele au constituit baza gândirii filosofice româneşti, făcându-se uneori vădită cu multă pregnanţă în scrierile care ne-au rămas în urma atâtor necazuri prin care a fost şi mai este încercată naţia română.

Prima scriere păstrată, printre numeroase documente cu profil teologico-filosofic, chiar şi o lucrare de logică în limba slavonă, oficială în Biserica Ortodoxă Română până în secolul al XVIII-lea, este cartea lui Neagoe Basarab cu Învăţăturile către fiul său Theodosie - o lucrare, în mod evident, teologico-filosofică, după care ne putem face o imagine cuprinzătoare asupra credinţelor şi asupra concepţiilor despre viaţă şi despre moarte ale românilor. Ea a fost comparată adesea cu Principele lui Niccolo Machiavelli, în care este proslăvită minciuna, şiretenia şi crima, care erau practicate la curţile regale din Occident, faţă de comportamentul cu adevărat creştin al domnitorului muntean, al boierilor, clericilor şi mirenilor români. Învăţăturile acestea alcătuiesc un manual de comportament individual şi social creştin. Este o dovadă a faptului că viaţa creştină poate fi practicată şi în afara mănăstirilor, dacă există o credinţă adevărată şi dacă societatea este condusă de personalităţi creştine, fără pedepse, fără torturi şi fără ruguri.

De mare elevanţă spirituală se dovedeşte aşa-numitul „isihasm laic“, recomandat domnitorului credincios şi înţelept, care, fără a fi alungat, lasă conducerea ţării pe mâna celor demni de a-i fi urmaşi şi se retrage în singurătate, asemenea sihaştrilor, meditând la destinele vieţii şi ale morţii şi încercând, cu ajutorul rugăciunilor, să-l înduplece pe Bunul Dumnezeu, întru iertarea păcatelor şi ajutorarea naţiei pe care, ca domnitor, a încercat s-o slujească.

După două secole, un alt domnitor, cărturar şi filosof, Dimitrie Cantemir, va încerca prin scrierile sale să revină la dreapta credinţă, pusă la grea încercare din cauza împrejurărilor istorice potrivnice. Deşi a trăit mult între islamici, nu şi-a pierdut credinţa şi, chiar învins fiind, alături de o mare putere creştină, cum a fost Rusia, a rămas, recunoscut şi în Occident (membru al Academiei din Berlin, în 1714), ca cel mai vestit cărturar creştin ortodox din vremea lui.

Tot istoria necruţătoare l-a silit să trăiască printre străini, mare parte dintre lucrările sale fiind găsite abia după înfiinţarea Academiei Române, după Marele Război de Independenţă, altele fiind pierdute pentru totdeauna. Dar cel puţin două lucrări, în afara celor literare, l-au statornicit ca filosof creştin: Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte şi Micul compendiu de logică.

Prima este, cum o numeşte autorul însuşi, un fel de teologie fizică, de cunoaştere şi interpretare fizică a creaţiei divine. Şi Principele filosof dă semnificaţia, în termenii ştiinţei din vremea sa, celor şase zile în care a fost creată lumea, zile pe care savanţii nu fac decât să le considere etape sau perioade mai lungi de timp în care s-a ajuns la înfăţişarea de astăzi a lumii. Aceasta este partea de filosofie a naturii, urmată de consideraţiuni despre creatura cea mai de seamă a Bunului Dumnezeu, care este omul, înzestrat cu mijloace deosebite prin care să cunoască şi să se poată bucura de această lume, în ciuda păcatelor sale. „Dumnezeu, Tatăl preamilostiv, zice Cantemir, v-a învederat şi v-a dăruit, nu pe potriva faptelor voastre, ci pe potriva nemăsuratei şi nesfârşitei Sale îndurări, un leac acestei înveninate boli a voastre, nu după meritele voastre, ci după milostivirea Sa cea veşnică“. Este vorba de „putinţa de a găsi şi de a păstra adevărul“.

Orientarea creştină a filosofiei româneşti s-a păstrat şi a răbufnit adesea chiar în timpul dominaţiei ateiste, în forme uneori evidente, deşi nu explicite. Cum s-a întâmplat în Rostirea filosofică românească a lui Constantin Noica, de la naşterea căruia se împlinesc acum o sută de ani.

Punctul de plecare al investigaţiei sale de tip hermeneutic îl constituie primul verset din Prologul despre Logos al Evangheliei după Ioan: En arche en ho logos, tradus de obicei prin „La început a fost Cuvântul“. Apelând la traducerile mai vechi ale Bibliei, dar fără să le menţioneze ca atare, Constantin Noica găseşte sintagme româneşti mai sugestive chiar decât textul grecesc. În loc de „în“, el preferă „întru“, considerat prin dicţionare arhaic, ca şi „rostire“ pentru „cuvânt“. „Întru început a fost rostirea“, zice Noica, redă mai bine gândul Evanghelistului. După care face cunoscute valenţele filosofice multiple ale lui „întru“, care înseamnă şi în, dar şi spre, ceea ce sugerează că ceva este şi totodată nu este încă, şi semnificaţia „rostirii“, care înseamnă şi cuvânt, dar şi ordine şi rost, început şi desăvârşire. Pe baza acestor elemente, care, în condiţii normale l-ar fi condus la o interpretare filosofică elevată a Prologului, Constantin Noica a reuşit să publice câteva lucrări, printre care şi Sentimentul românesc al fiinţei, prin care pecetluieşte legătura milenară dintre creştinismul ortodox şi filosofia românească.

Noica a cerut să fie înmormântat lângă schitul de la Păltiniş, să-şi găsească acolo odihna la umbra crucii. Odată cu el n-a fost însă îngropată şi credinţa noastră creştină din filosofie, ci, dimpotrivă, după exemplul său, ea răzbate astăzi şi cu mai multă putere în filosofia noastră. Mai ales acum, în vremuri de restrişte, când numai „milostivirea“ Bunului Dumnezeu ne mai poate ţine.