Invitatul săptămânii: Despre bucuriile simple

În anul 1934, un tânăr puţin cam agitat, care spunea că se urca şi cobora din mers în tramvaiele cu cai, pe care le-a mai apucat în Bucureşti, angajat ca bibliotecar la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, publica o cărticică, Mathesis sau bucuriile simple, remarcându-se astfel, prin câteva eseuri, ca un gânditor original, care avea ceva de spus. Şi o făcea într-un mod simplu, fără prea multe referinţe la marii filosofi, pe care, cunoscându-i erudiţia, îi ştia, de bună seamă, pe de rost. O făcea prin interogaţii repetate (eseurile sale abundă în semne de întrebare) mai ales faţă de sine însuşi. Din această cauză, ele par nişte exerciţii de autocunoaştere, un fel de aplicaţii ale inscripţiei "Cunoaşte-te pe tine însuţi" de la Delphi.

Eseul Bucuriile simple începe cu întrebarea despre faptul de a fi, de "a fi o dată sau de mai multe ori". Şi răzbate din context că a fi înseamnă în fond a trăi, iar viaţa este atât de bogată, încât am putea să ne mulţumim şi cu mai puţin. Şi chiar că ar fi bine s-o facem. Dar, cum a trăi înseamnă a te bucura de viaţă, ar fi bine să ne rezumăm la bucuriile simple, pe care le avem cu toţii, le înţelegem pe fiecare, şi ne înţelegem şi între noi.

Bucuriile acestea simple nu sunt altceva decât "stările noastre de corp". Numai că, o spune în eseul Despre păcat, noi avem adesea tendinţa "de a prelungi" ceea ce este simplu şi firesc, şi de "a cădea astfel în păcat". "Prelungirea" aceasta este numită şi "cădere în exces".

Acestea sunt câteva elemente care ne permit o seamă de consideraţiuni despre bucuriile simple. Bucuriile sunt legate de stări organice, de plăceri ale simţurilor. Bucuria însă, oricât de simplă ar fi, nu se confundă cu plăcerea. Plăcerea ţine de animalitate, bucuria de umanitate. Nu este corect să spunem, de exemplu, despre un câine că "se bucură", deşi aşa se spune, când îşi vede sau îşi simte stăpânul, sau când "dă din coadă". Câinele îşi manifestă plăcerea, nu bucuria. Opusul plăcerii este neplăcerea sau suferinţa, legată mai ales de durere. Opusul bucuriei este însă tristeţea sau supărarea. Semnificaţiile acestor termeni nu sunt prea bine diferenţiate.

Psihologic, în cazul plăcerii, este vorba de senzaţii şi, respectiv, de percepţii, prin intermediul celor cinci simţuri, ale unor stimuli interni sau externi agreabili. Cele mai evidente plăceri sunt determinate de stimulii gustativi: de produse naturale sau de preparate culinare. Cele agreabile (în funcţie de gusturi: dulci, sărate, aromate) sunt mâncate "cu plăcere", nu "cu bucurie". Dar o masă festivă (chiar şi numai pregătirea ei) poate să producă bucurie, de unde şi întrebarea: "bucuroşi de oaspeţi?" Masa festivă nu se reduce însă la un simplu consum de bucate. Plăcerea nu este aici numai gustativă, ci şi olfactivă (împreună sau separat de cea gustativă: miros de flori, cetină de brad ş.a.); vizuală (peisaj, ambianţă, persoane agreabile sau iubite); auditivă (verbală, muzicală: vocală, instrumentală) şi, evident, tactilă (temperatură, umiditate, locomoţie, poziţie).

S-ar putea spune că bucuria este un sentiment care presupune un complex de senzaţii şi percepţii plăcute.

Sentimentul însă, spre deosebire de plăcere, care este de scurtă durată, şi încetează odată cu stimulii, este persistent. Dar nu este o simplă prelungire a plăcerii, cum este satisfacţia, ci este o stare de spirit, o trăire durabilă, care se poate repeta: "o dată sau de mai multe ori", cum zice Noica, chiar în lipsa plăcerii şi a celor care o determină. În felul acesta, se poate obţine un fel de "tonus vital", de mulţumire sufletească, fără vreo cauză imediată.

" Bucuria, oricât de simplă ar fi, nu se confundă cu plăcerea. Plăcerea ţine de animalitate, bucuria de umanitate."