Invitatul săptămânii: Grija vieţii

Îndemnurile evanghelice, Priviţi la păsările cerului…, Luaţi seama la crinii câmpului…, prin care îşi atinge apogeul Predica de pe munte, cu înţelesul că nu trebuie să ne preocupăm de cele ale vieţii, de hrana şi de vestimentaţia noastră, aceste îndemnuri au darul de a ne pune în grea încurcătură, îndeosebi dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înşine şi dacă ne urmărim gândurile cu consecvenţă şi până la capăt. Pentru că este cu adevărat fascinantă chemarea de a privi păsările cerului şi crinii câmpurilor şi de a lua de la aceştia exemplu de comportament în viaţă. Dar ce se ascunde cu adevărat în spatele cuvintelor din Evanghelie şi cum le putem înţelege noi, cei de azi, când gravitatea le-a sporit în mod copleşitor pentru întreaga lume. Iar greutatea lor ca de stâncă chiar mai şi creşte dacă le privim în interiorul cadrelor bisericii răsăritene. Spun aceasta pentru că îndeosebi în Levant îndemnul a cunoscut dezvoltări de proporţii grozave. Fiindcă numai aici cutare călugăr din Muntele Athos a ales să locuiască într-o colibă pe care o incendia periodic pentru a-şi aminti sieşi că suntem pe pământ doar nişte călători, sărmani pelerini în drum spre veşnicie, că vom fi acasă numai la Tatăl ceresc.

Astfel că tocmai în acest sens, în calitatea noastră de adevăraţi creştini, trebuie să înţelegem că nu aparţinem lumii materiei, ci am fost dintru început hărăziţi cerului, că viaţa în întregul ei ne este doar o îndelungată pregătire, o dureroasă aşteptare a trecerii la cele eterne. Că ceea ce ne este dat să trăim pe pământ este intervalul minim, nu lipsit de importanţă, dar doar un oarecare micron în comparaţie cu nesfârşirea spre care ne îndreptăm. Acum locuim cu adevărat precar, provizoriu şi numai pentru o clipă în această tindă a veşniciei, care ne este viaţa pe pământ.

Poate că niciunde într-altă parte poziţia lui Hristos nu a fost atât de abruptă precum în această predică, nu doar în pasajul la care mă refer, ci în întregul ei. E în totul aici o înălţime a cugetării suprafirească. Domnul parcă ar vrea să ne smulgă cu totul din umanitatea noastră şi să ne ridice pe toţi la cer, în rarefierea sfinţeniei. Poziţia care ni se propune este într-atât de profund spirituală, încât cu mintea noastră abia dacă o putem înţelege şi doar ca pe indicaţia unei direcţii a minţii, numai întrezărire a unui orizont către care ne este gândul înălţat.

Dar să ne oprim o clipă, să lăsăm deoparte textul biblic, să coborâm cu picioarele pe pământ, să privim în jur observând splendoarea lumii concrete care ne înconjoară şi să ne amintim că asemeni nouă este şi lumea aceasta, lucrarea lui Dumnezeu, opera sfântă a Atotputernicului. Oricât am fi de însetaţi de veşnicie, nu avem dreptul să întoarcem spatele acestei alte făptuiri a celui veşnic. Iar dacă este cazul să le punem în cumpănă, lumea de aici, din veac, şi cea din veşnicie, atunci tocmai avem în faţă raportul strivitor dintre infinit şi ceva infim. Acesta este adevărul asupra căruia ne atrage atenţia parabola biblică cu păsările şi cu crinii ei. Da, şi viaţa în sânul materiei este şi ea sfântă şi tot o creaţie a aceluiaşi Dumnezeu, dar cât de infimă în comparaţie cu lumea veşnică de apoi. Iar noi păcătuim tocmai prin faptul că în traiul nostru de zi cu zi inversăm acest raport. Scufundaţi, îngropaţi în materialitatea lumii nu mai zărim decât rar, ocazional sau chiar deloc veşnicia. Sau, deşi ştim că există cel veşnic, amânăm mereu să ne prezentăm la întâlnirea cu el. Aşa se face că îl zărim pe Dumnezeu tot mai din depărtare, fiindcă atâtea dintre cele care alcătuiesc grija vieţii, şi care în prezent sporesc din ce în ce mai aberant, ne întunecă orizontul făcând din fiecare dintre noi un sărman prizonier al carnalităţii, al trupului nostru de pământ pe care îl îngrijim, îl hrănim şi îl împodobim cu o osârdie copleşitor de mare.

Să fim bine înţeleşi, nici în lumina îndemnului evanghelic nu se pune nici măcar pentru o clipă problema să ignorăm viaţa ce ni s-a dat, dar trebuie să ţinem cât mai treaz în minte gândul la Dumnezeu. Nu vom fi niciodată la înălţimea chemării pe care ne-a adresat-o Hristos, dar măcar să tindem înspre într-acolo. Îndeosebi astăzi, când toate ne ademenesc la ghiftuială şi spre opulenţă. Consumismul, noua religie a lumii laice, care a ajuns a fi cea mai de seamă şi cea mai pregnantă caracteristică a umanităţii creştine, îndeosebi a celei creştine, nu numai că ne secătuieşte toată energia vitală, nu numai că ne ruinează sănătatea trupului, dar îndeosebi ne întunecă orizontul mântuirii, ni-l ascunde, ni-l obnubilează pe Dumnezeu, lăsându-ne să putrezim definitiv în cărnăriile în care zilnic ne îngropăm cu inconştienţa spiritului nostru firav. Şi nu doar că devorăm, cu o tot mai amplificată lăcomie, toate resursele planetei, dar ne-am dezlănţuit să trăim pe datorie, mai ales pe datorie în contul celor din viitor. Vom regăsi, oare, vreodată frugalitatea adevăratei vieţi creştine, modul cu adevărat cumpătat de a fi?